Exilatul din pod
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Sortit unui fel de exil intern dupa ce exilul insusi si-a pierdut, istoriceste, ratiunea de a exista in vechile forme, chirias grabit mereu din spate de nevoi si adversitati de tot felul spre a-si gasi, in fine, salas in podul linistit al Casei Sadoveanu din Calea Victoriei oferit cu nesfarsita generozitate de conducerea Uniunii Scriitorilor, „Jurnalul literar“ reediteaza in felul sau destinul locativ al Institutului „G. Calinescu“ din secolul trecut. In numai sase ani, intre 1983 si 1989, faimosul Institut al divinului critic condus atunci de neuitata Zoe Dumitrescu-Busulenga fusese evacuat cu bagaje si cu revista cu tot din patru sedii: mai intai din frumoasa vila de pe Bd. Republicii, casa ce apartinuse candva industriasului Stefanescu, demolata in 1983 la ordinul presedintelui-arhitect, apoi in Strada Frumoasei, intr-o cladire ce apartinuse Institutului de Psihologie, desfiintat dupa tenebroasa afacere a transcendentalismului, de unde e repede izgonit intr-un imobil in Schitu Magureanu, in fostul sediu al Ligii Culturale, in locul IATC-ului (cladire in pericol de daramare dupa cutremurul din '77), pentru ca, in cele din urma, „biserica pe roate“ a Institutului sa fie adapostita in localul Academiei, in trei incaperi. Dupa revolutie, se stie, Academia s-a renovat, Institutul s-a mutat, iar „Jurnalul literar“, initiat si condus in actuala sa editie de eminentul istoric Nicolae Florescu, si-a castigat, datorita tenacitatii acestuia, deplina independenta fie si cu pretul platit de incomodul si incomodantul chirias din balada lui Toparceanu. „Jurnalul literar“ fondat de G. Cali-nescu si fortat sa dispara in 1948 este azi o revista redutabila, cu profilul complet schimbat sub presiunea noilor realitati din viata literara romaneasca. Istoricul literar de la carma lui si-a consolidat un merit de seama pe care criticii sai, inclusiv cardul de carcotasi care insoteste orice initiativa laudabila, nu i-l vor putea sterge : in anii din urma, „Jurnalul literar“ este de departe publicatia cu cele mai multe si mai relevante contributii la intoarcerea in tara a operei literare si spirituale a exilului romanesc. Pana acolo merge devotamentul daruit acestei nobile cauze incat, deseori, ai impresia ca revista vorbeste mai degraba cu vocea exilului decat cu cea de „acasa“, imprumutand de la acesta notele stilistice, dezideratele mult timp amanate, nelinistile si angoasele acumulate, sperantele, dezamagirile, dar si frustrarile pe care pribegii de nevoie, mari sau mici, le-au trait de-a lungul timpului, inclusiv de la noua eliberare incoace. Adversitatile ori privirile oblice sau oarbe de care mai e inconjurat „Jurnalul literar“ au, cred, doua cauze. Prima, dar nu chiar determinanta, cauza a adversitatilor ii face onoare exclusiv istoricului literar Nicolae Florescu: un intelectual nesubordonat si insubordonabil pe care nu l-a infricosat nici macar somatia dlui Gabriel Liiceanu facuta intr-o Plangere penala din '96 prin care acela ruga Inspectoratul General al Politiei, citez, „sa incepeti urmarirea penala impotriva revistei «Jurnalul literar». Temei legal Codul Penal si Decretul 321/ 1956, art. 40.“ Obiectul litigiului si cauza plangerii penale intemeiate pe respectivul decret din '56 era descoperirea de catre Nicolae Florescu in „Luceafarul“ de la Paris a unui „Cioran“ sub pseudonimul initialelor Z. P. si publicarea lui in „Jurnalul literar“. Cum dl Liiceanu detinea dreptul de exclusivitate asupra lui Cioran (nu si asupra initialelor Z. P.), urmarea fu Plangerea penala adresata Politiei. Dar dl Florescu nu se lasa intimidat cu Politia si cu atat mai putin de un filozof. As putea da numeroase alte exemple relativ asemanatoare, din toate deducem ca istoricul literar Nicolae Florescu nu cultiva encomionul, idolatria, supralicitarea, ci, din contra, privirea critica, si pe cat se poate obiectiva, asupra figurilor culturale si literare oricat de mari si oricat de mici. Talentul, curajul si tehnica demitizarii legendelor despre grupuri, „scoli“ ori persoane intangibile pe o durata biologic previzibila constituie trasaturi de caracter si merite ce-l despart pe istoricul literar de o buna parte dintre confratii sai. De aici destule priviri piezise, multe adversitati, un fel de boicot exercitat de complotul tacerii. La ce oare sa se mai astepte decat la „recunostinta“ ciomegelor acest impatimit demitizant dupa ce intr-un studiu amplu riguros documentat indrazneste sa disocieze credibil aportul real si viabil al ganditorului de la Paltinis la filozofia romaneasca, de coniventa aceluiasi cu fostii sai tortionari in incercarea idealist-pragmatica (ce oximoronica initiativa!) de a constitui o rezervatie, un fel de „lagar“ liber consimtit, avizat si controlat, compus din cei 22 de atleti ai mintii antrenati de Noica precum Nadia Comaneci de Bela Karolyi in „lagarul“ sportiv de la Onesti?! „Ma gaseam la Sibiu, in compania lui Adrian Marino – scrie Nicolae Florescu – cand a aparut in «Ramuri»(15 mart. 1981) articolul noicist «Cei douazeci si doi sau despre cultura de performanta» si imi aduc aminte revolta indreptatita a teoreticianului literar in raport cu modul in care Noica singulariza elitele intelectuale in conformitate cu un marturisit model sportiv (cultura fizica), agitat in epoca mai ales pentru selectia gimnastilor. Exemplul Nadiei Comaneci mult adulat de conducerea de partid si de stat a momentului stimula nastrusnica idee a unei culturi de performanta. (…) Scoala de la Paltinis – aprecia just Marino – nu reflecta altceva decat o iluzorie si artificiala libertate intr-un regim de dictatura. (…) N-am sa intreb, desigur, cat a ales Noica dintre viitorii sai „scolari“ si cat au impus pana la urma activistii.“ Crima de „lesmajestate“, incercarea lui Nicolae Florescu – deloc singulara in datele ei esentiale, dar suferind de o anume pornire impotriva grupului pus, cam artificial, in conflict cu antrenorul – de a decredibiliza „nastrusnica idee“ nu poate ramane nepedepsita, cu atat mai mult cu cat el are curajul – „tupeul“, vor spune adversarii – de a-i descoperi respectivei rezervatii de atleti ai mintii niste avatari de proasta faima, precum rezervatia de selectionati ai unui „altfel de Stefan Gheorghiu“! Dupa ce indrazneste sa spuna asemenea „grozavii“ despre scoala si componentii care au monopolizat „anticomunismul visceral“ – cu expresia unui ilustru madular al Paltinisului – istoricul literar Nicolae Florescu poate urca linistit scara podului din Casa Sadoveanu si… s-o ia de la capat, cata vreme privirea din pod il va apara… Cu toate acestea, mi se pare, cauza principala a rezervei ori prudentei cu care destui privesc spre aceasta importanta publicatie-tezaur citita pe sub banca, este totusi alta decat polemismul impenitent al istoricului literar. Ea consta in „reconcilierea“ in mare masura formala, selectiva, partizana si profund subiectiva dintre romanii de acasa si romanii de dincolo, care si-au dus cu ei patria pe talpile pantofilor. Va mai curge multa apa pe Dambovita pana cand spiritele – inca incinse de invidii, rivalitati, radicalisme intelectuale si morale – se vor mai potoli. Fierea si veninul acumulate de ambele parti ale aparent aceluiasi intreg vor supravietui purtatorilor fizici, conform unui destin ce pare inscris in trunchiul genetic al neamului. Tot ce se poate face – iar „Jurnalul literar“ al dlui Nicolae Florescu o face din plin – este sa se stranga si tezaurizeze cat mai mult material documentar (inclusiv si poate in mai mare masura: strict literar) din lunga viata a exilului literar romanesc pentru ca viitorii istorici, eseisti, comentatori mai putin implicati sa duca reconcilierea istorico-literara pana la capat, unificand asa o tara inca despartita in insule fara punti. Caci ce fel de punte il mai poate uni cu ceilalti pe un Paul Goma dupa ce s-a despartit injurios de mai toata populatia scriitoare din Romania contemporana cu el? Dar are cu adevarat Paul Goma contemporani?! Dupa toate aparentele, a fi contemporan cu altii este, printr-o aglutinare insuportabila, sub demnitatea acestui mare opozant al nostru. Din nefericire sau din fericire – depinde dinspre ce parte privim –, opera literara a lui Paul Goma este foarte subtire, cat singura si adevarata lui capodopera, anume, „Din Calidor“. O copilarie basarabeana. O veritabila capodopera ce, sub o privire obiectiva, e demna de o cariera similara cu aceea a humulesteanului. Destul pentru o viata de scriitor. Restul operei e compus din marturii, literatura de colportaj, eseuri dezlanate, nenumarate replici la replici si, vai, dezvaluiri la granita delatiunilor ori a barfelor purtate de la o ureche la alta, multe neverificate si neverificabile. Basca injuraturile – la care nu-i dau dreptul meritele din trecut. Ma tem ca Paul Goma este azi in situatia unora din ilegalistii pe care-i injura, si ei vexati, inveninati si opacizati de distanta uriasa dintre asteptare si rezultatele efective a unei prea lungi asteptari. Face bine „Jurnalul literar“ ca-i valorifica in continuare si masiv noroiul aruncat in capul majoritatii scriitorilor romani contemporani cu el? Cred ca da: niciodata, nici in comunism, viata literara n-a fost un paradis, ci camp de lupta, teren de infruntare, spatiu al tuturor partizanatelor, dar si o vasta inepuizabila colectie de cazuri, care de care mai interesante si mai psihanalizabile. Dar „Jurnalul literar“ nu se reduce nici pe departe la mostenirea si valorificarea lui Paul Goma. Marii intelectuali si scriitori ai exilului ocupa pe drept cuvant paginile revistei, restituirile fac centrul lor de greutate precum si studiile recuperatoare ale istoricului literar Nicolae Florescu si ale colaboratorilor sai din tara si de peste hotare (dar tot din tara). Fericit, exilul din pod al „Jurnalului literar“ este cat se poate de prielnic. Ultimele numere ale revistei contin o seama de restituiri ce se citesc cu mare interes. Vom reveni asupra unora dintre ele.