Regele este gol
articol aparut in Cultura, nr. 109 din 2008-02-14» cultura editorial »
Autor: Alfred Bulai
Cu vreo cinsprezece ani in urma, o cunostinta, care la momentul decembrie 1989 era un tanar si promitator locotenent de Securitate, imi povestea amuzat, la cativa ani dupa evenimente, ceea ce i se intamplase in noaptea de 22 Decembrie 1989.
Fusese bolnav de hepatita in toamna respectiva si avusese concediu medical, iar in prelungire isi luase si tot concediul de odihna. Zilele tulburi ale lui Decembrie il prinsesera asadar in concediu. A auzit si el, ca tot omul, ca fierbe ceva pe la Timisoara si, pentru ca nu avea telefon acasa, s-a dus la cabina din fata blocului si a sunat la unitatea lui sa intrebe cand sa se prezinte. Era luni 18 decembrie. Nu stiu ce facea el ca securist si mai ales ce facea unitatea lui, dar cu ceva important tot se ocupau ei. La telefon, un coleg l-a intrebat curios: „De ce, ma baiatule, sa vii, nu esti in concediu? Stai, ma, acasa ca daca e ceva o sa te anuntam noi“. Amicului securist i s-a cam parut suspect, pentru ca, de regula, si daca Ceausescu avea doar guturai se mobilizau toti in consemn. Veni si ziua de miercuri, aparu Ceausescu, si el si ea si Dascalescu si nu mai stiu cine la televizor. „Conducerea de partid a fost dezinformata in legatura cu ce se intampla la Timisoara“. Omul meu da repede telefon sa intrebe cand vine masina sa il ia la unitate. Baietii de la capatul celalalt al firului il intreaba. „Mai baiete, nu ai sunat tu si acum cateva zile? Ce, ai terminat concediu'?“ A doua zi dupa nebunia mitingului de la CC, nu a mai rezistat si s-a dus singur, fara sa mai sune. Partea amuzanta abia acum urmeaza. Împreuna cu alti colegi, imbracati in militari, ca de, aveau orice fel de uniforme, s-au dus intr-un obiectiv, undeva la sosea, sa apere tara de securisti. „Toata noaptea am stat speriat, chircit, fara sa imi dau seama ce se intampla. Ma feream de toti, chiar de colegii mei pe care ii stiam foarte bine. Nu pricepeam si pace cu cine dracu’ ne bateam. Pentru ceilalti era simplu ca se bateau cu noi. Dar noi nu stiam totusi cu cine ne batem si mai ales cine ne ataca, ca nu parea sa se intample cu adevarat asa ceva“. Omul meu s-a linistit abia dimineata, atunci cand a vazut pe mijlocul bulevardului un grup de pustani de 14 -15 ani care cantau puternic intr-o voiosie revolutionara celebrul „Ole! Ole! Ceausescu nu mai e!“. „Tin minte ca m-a bufnit rasul, mi-a povestit el, pentru ca am inteles abia atunci ca totul este o mascarada“. Pentru cineva care cunostea masinaria infernala a Securitatii, chiar poate doar partial, era imposibil de acceptat ideea ca niste tineri invingeau un odios aparat militar. Este clar ca nici azi nu pare o idee tocmai inteligenta. Amicul meu securist s-a simtit bine din ziua aia si probabil ca a ras sincer in multe alte ocazii pe care nu mi le-a mai povestit, ocazii care, pe noi ceilalti, ne tensionau, ne faceau sa fierbem sau sa iesim in strada. De ceva timp, simt si eu o tulburare asemanatoare in care nu mai stiu exact care este linia orizontului, care sunt lucrurile bune si care sunt cele rele, care este adevarul si ce este iluzie. Acum aproape doua saptamani, Curtea Constitutionala a dat un verdict nebunesc. La o sesizare oarecare, a unui domn, intamplator un milionar multi-potent mediatic, dar mai putin politic, Curtea a stabilit ca legea de organizare a CNSAS-ului este neconstitutionala. Dupa noua ani in care un grup de entuziasti s-au jucat cu cercetarea in dosare, dupa noua ani in care ni s-a oferit iluzia ca poate aflam si noi mizeria sau mizeriile care s-au produs in jurul nostru in comunism, iata ca dupa noua ani de lupte „seculare“ s-a descoperit in mod stupefiant ca institutia care cauta informatori nu era constitutionala. Societatea civila si o parte a presei au sarit in ajutorul CNSAS-ului, este drept fara foarte mare curaj in lupta impotriva Curtii Constitutionale. Fata de alte momente din trecut au aparut si destui jurnalisti care au mimat perfect internalizarea valorilor democratice si ne-au transmis ca, desi nici lor nu le place, avem o decizie a Curtii Constitutionale si nu avem voie sa o comentam, ci doar sa ne supunem ei. Aparent asa stau lucrurile, potrivit Constitutiei noastre, deciziile Curtii sunt definitive si nu pot fi atacate. Trebuie sa recunosc, ca si altii, care au mai tot vorbit pe acest subiect, ca nu sunt jurist, dar totusi pot sa imi dau seama ca undeva exista o mare tampenie. O fi proasta Constitutia noastra? O fi stupida doar ideea ca nu ai cum sa comentezi deciziile Curtii? Chiar, nu avem voie? Da' ce? Altfel ne impusca? Dar stiti ca aia care au jucat in rolul revolutionarilor in decembrie '89 nu au respectat nici o lege de pe vremea lor si nici o constitutie care le baga pumnul in gura? O sa mi se spuna ca acum este democratie si ca este altceva. Dar daca cineva o sa vina cu o teorie juridica sau un tertip de doi lei si o sa ne spuna ca legea care pedepseste violul este neconstitutionala? Curtea Constitutionala o va aboli? Adica, cu alte cuvinte chiar daca este un lucru eminamente si indubitabil rau, noi vom astepta cu drag si senin violurile in masa ca asa vor baietii si doamnele de la Curte? Stiu, o sa mi se zica, o astfel de situatie poate sa existe doar teoretic, pentru ca nu o sa faca Curtea niciodata asa ceva. Zau? Adica justitia sta in credinta ca o mana de oameni pot administra adevarul si nu o institutie? V-ati uitat la cum arata persoanele alea? Ramaru pare un bun crestin pe langa unii dintre ei. Deruta si nesiguranta mea vine si dintr-un alt motiv. Si daca au totusi dreptate? Sunt ciudati, dar poate ca au dreptate! La urma urmei, legea a aparut intr-o convulsie si nu s-a dorit nici un moment sa iasa ceva care sa functioneze. Este chiar posibil ca prevederea care interzice unora niste drepturi, pentru ca au facut politie politica, sa fie neconstitutionala. Nu sunt specialist si nu ma pot pronunta. Este cert insa ca asistam la o lupta in care nu stim cine vrea si cine nu vrea, cu adevarat, un stat de drept, o lume democratica. Nu stim cine are dreptate suta la suta, pentru ca toti se dau cei mai mari aparatori ai democratiei, desi simtul nostru comun, ori poate „imaginatia sociologica“ cum o numeste Mills, ne spune ca lucrurile parca nu ar sta asa. Nu pot sa cred in probitatea redescoperita atat de tarziu de Curte. Nu pot sa cred intr-un sistem de justitie in care niste persoane pot decide dincolo de un sistem institutional. Nu pot sa cred ca o institutie poate lua decizii care sa nu poata fi nicaieri atacate. Macar o cale de contestare ar trebui sa existe! Stiti, chiar si Hitler mai asculta o a doua parere, o mica critica adusa deciziilor sale, ca sa nu mai spunem ca Ceausescu pare un iluminist in raport cu tirania medievala a Curtii noastre Constitutionale. Adevarata mea neliniste este insa legata de ceva mai profund, care se poate intrezari in evenimentele care se precipita la noi in ultimul timp, ca si prin alte parti: poate ca nu asistam la o zvarcolire a nomenclaturii sau a securistilor, asa cum multi au comentat, poate ca nu e vorba de nici o restauratie, asa cum au acuzat altii. Poate este vorba un autentic sfarsit. Sfarsitul democratiei. Poate ca ea a fost pentru noi un scurt vis frumos, un episod oarecare, iar noi am crezut mai mult. Poate ca acest sfarsit nici nu are legatura cu noi, ci este cel anuntat si prin alte colturi ale lumii. Cum mai putem gandi la sansa democratiei daca ne uitam la ce se intampla in patria democratiei moderne, America. In ultimele trei decenii, cea mai mare superputere si cea mai libera dintre tari, societatea care a adus de la inceputurile sale cetateanul in centrul universului, risca sa aiba in curand un profil foarte putin democratic. Pe o perioada de doar cateva mandate avem doi presedinti tata si fiu, iar acum sotia unui fost presedinte se apropie si ea de scaunul puterii. Asta e democratie sau este afacere de familie? Ori poate nu sunt altceva decat micile semne ca ea, democratia, s-a sfarsit.