Visuri fara comunism
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: Catalin Sturza
In numarul 860 (29 august – 4 septembrie) al revistei „22“, un dosar despre ecuatia raului, racolari si dosarele Securitatii. Cand se va epuiza subiectul in mass-media nu stiu, in orice caz, revista promite sa revina, „pe aceleasi coordonate“, in numerele viitoare. Pana una-alta, cateva lucruri interesante. Pentru mine, cel putin, care: 1) nu minimalizez importanta curateniei care ar fi trebuit facuta inca de acum 16 ani, dar 2) cred ca blogurile din dosarul pe care il gasiti in „Cultura“ sunt, in acest moment, mult mai interesante decat nesfarsitele discutii de la televizor despre poeti de curte notorii ai lui Ceausescu care jura, cu mana pe tricolor, ca nu au facut politie politica. Maria Bercea, o tanara care afirma ca a prins doar sapte ani din vechiul regim, se intreaba „ce drept avem noi – cei ramasi „curati“ pentru ca eram prea tineri – sa-i judecam pe cei care au avut de a face cu Securitatea si, din convingere, din oportunism sau fortati de imprejurari, au semnat angajamente, au dat note informative, si-au turnat colegii si prietenii“. Pai, avem, pentru ca lucrurile astea ne privesc si pe noi – as spune, in primul rand pe noi – si, daca nu am ales solutia emigrarii, vrem macar sa nu respiram polutiile sociale si politice ale regimului pe care am avut ghinionul (?!) sa nu-l cunoastem prea bine. Problema e ca zgomotul si deruta care au invaluit campania sanitara anti-securisti nu ecologizeaza, ci ameninta sa transforme mass-media romanesti intr-un soi de combinat de la Copsa Mica. „Deocamdata, cei cativa deconspirati deveniti tinta oprobiului public nu reprezinta nici macar varful iceberg-ului – cei mai mari si mai vizibili (...). Ma astept sa apara in continuare zeci de alte dosare de retea ale parlamentarilor, ziaristilor si persoanelor publice, si abia apoi fisele ofiterilor si tartorilor cei mari“, mai scrie Maria Bercea. Sper sa fie asa – adica sa scada, treptat, poluarea sonora si sa iasa la iveala (si) dosarele importante – si nu altfel – adica sa apara vreun terorist-butelie sau vreo epidemie de rujeola piscicola care sa arunce rapid Securitatea in coltul paginilor cu „diverse“.
O alta afirmatie de o simplitate care ma face sa ma tin bine cu mainile de scaun o gasim intr-un text semnat de Magda Carneci. „Daca mult mai multi romani decat au facut-o ar fi actionat atunci vehement (cand se aflau fata in fata cu securistii, n.m.), am fi avut un tesut social sanatos si nu ar fi nevoie acum de aceasta dezlantuita „vanatoare de vrajitoare“„, spune poeta. Ca om care n-a simtit pe pielea lui regimul, pot sa spun ca mi-am imaginat de sute de ori, in abstracto, aceasta imagine simpla: sute de mii de oameni iesind in strada si inaintand incet, dar sigur, cu steagurile comuniste sfasiate si cu pancartele cu lozinci sfaramate spre inima Bucurestiului si a regimului comunist. Verticalitate, curaj, unitate. Scena – unii ar spune utopica si ridicola – o vedem la finalul unei distopii din 2005, „V de la vendetta“, semnata de James McTeigue. Sigur, s-ar putea spune ca s-a incercat acest lucru, de pilda la Budapesta, in 1956 si la Praga, in 1968, si ca violenta sovietica a fost suficient de convingatoare pentru a taia elanul amatorilor. insa, daca am fi avut taria sa spunem, fiecare in parte, „nu“ securistilor, am fi avut si curajul sa spunem, cu totii, inca de la bun inceput, „nu“ unei dictaturi criminale si stupide (cum altfel pot fi dictaturile?). Si astazi nu s-ar mai fi pus, in nici un fel, nici problema dosarelor, nici cea a politiei politice si – o, ce vis! – nici cea a comunismului.
Un cronicar „fierbinte“
In nr. 336 din „Observator cultural“, Paul Cernat isi varsa inca o data oful asupra poeziei douamiiste, indignandu-se la gandul ca „tineri poeti precum Dan Sociu, Claudiu Komartin, Elena Vladareanu, Miruna Vlada si altii sunt gonflati, rasfatati, exportati de ICR sau USR“. Ei bine, si de ce n-ar fi exportati? Si, apoi, ce-l face pe tanarul cronicar sa creada ca tinerii poeti sunt „gonflati“? Daca are temeiuri sa creada asa ceva, de ce nu le impartaseste si cititorilor sai? Probabil ca din doua motive. Pe de o parte, pentru ca o asemenea operatie presupune interpretari si demonstratii, adica altceva decat povestirea textelor poetice, pe care Paul Cernat o practica cu inocenta si voluptate in cronica citata: „Condensate, sobre, poemele surprind imagini ale feminitatii deprimate: mama, cateva prezente feminine incerte (Angela, Gina, Onica) in decorul frust al unei copilarii cvasirurale, apoi „femeia la 20 de ani“, piese de camera ale vietii la camin, singuratati senzoriale, amintiri corporalizate, prezenta-absenta unui iubit matur, casatorit, si un amor clandestin, fantasme erotice, figura inchipuita a sotiei sale „cu riduri“, o prietena, Ana, amatoare de barbati cu bani, imaginarea graviditatii virtuale, cu dorinta de a avea un copil pana la 30 de ani, asteptari solitare pline de tanjiri senzuale.“ (Ce mai? O intreaga telenovela). Pe de alta parte, pentru ca interpretarile si demonstratiile insele ar presupune lecturi mai extinse decat tema lucrarii de doctorat; o fi Naum un poet bun, dar se mai scrie la noi si o altfel de poezie decat aceea suprarealista…
in fine, scarbit de platitudinea poeziei tinere, tanarul cronicar se intreaba apocaliptic: „astia sunt tinerii autori nonconformisti, viitorul literaturii si al tarii, cu ei defilam si ne integram , ce conteaza ca brand-ul a ajuns sa tina loc de valoare, adrenalina, de katharsis si ca, din ratiuni pragmatice, am ajuns sa suferim de frigiditate estetica
Burta-Cernat vs. Cernat. Ei, si?
Ce citim in suplimentul revistei „22“, „Bucurestiul cultural“ (25 august – 31 august a.c.)? O disectie a Biancai Burta-Cernat la o „cartulie“: „Cartulia se cheama «Povestiri la adanci tinereti» (joc de cuvinte un pic fortat, rebarbativ) si ii apartine lui Andrei Mocuta, student la Facultatea de Litere din Timisoara“. Si mai ce?
Pai „cele patru povestioare – nu tocmai dezagreabile – pe care le cuprinde se parcurg lejer, in maximum doua ore. Una dintre calitatile acestor texte: nu te plictisesc. Unul dintre defecte – la sfarsitul lecturii te poti intreba: «Ei, si?!»...“.
Dar ce citim intr-o cronica a lui Paul Cernat din „Observator cultural“ (31 august – 6 septembrie a. c.)? Citim ca „Poemele Liviei Rosca seamana cu piesele lui Robbie Williams (din ale carui cantece sunt extrase mottourile cartii): curatele, nici prea-prea, nici foarte-foarte, OK – cum se spune... La sfarsitul lecturii iti vine sa ridici din umeri si sa intrebi: «Ei si?»“.
Aceasta coincidenta de atitudini si sisteme critice (al Biancai mai auster, al lui Paul – mai complex cu o „ridicare din umeri“) suscita, prin coordonarea (in)voluntara a aparitiilor, curiozitati de genul: cine a fost mai intai oul sau gaina? Sau: „cine a cantat mai intai, cocosul sau gaina?“ (T. D.)