Renasterea la pachet (II)
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
Autorii de bestseller-uri inspirate de „misterele“ Renasterii, cum este si Javier Sierra cu a sa „Cina secreta“, se intrec in a prezenta atelierele maestrilor ca pe niste spatii de taina in care se fac si se desfac fratii si confrerii intre artisti si ucenicii lor, dincolo de aprofundarea secretelor meseriei. Recuperate de Academia patronata de Cosimo de Medici cel Batran, operele Antichitatii (mai ales cele ale lui Platon, traduse de Marsilio Ficino) sunt altoite cu doctrinele inceputurilor crestinismului si cu „revelatiile“ alchimistilor, intr-o magie care si-a pastrat, dupa cum se vede, puterea de seductie si dupa cinci sute de ani.
Reperele aceste „geografii“ inspiratoare sunt Florenta, Urbino, Roma papala si, mai ales, Milano, Lombardia, dominata de protectoratul familiilor Sforza si, prin inrudire, D'Este si Gonzaga, fiind zona in care s-au refugiat, dupa ce Papa Inocentiu al III-lea a ordonat anihilarea ereziei lor, catarii din Languedoc-ul francez si unde „oamenii buni“ au putut sa-si pastreze credinta originara feriti de urmarirea Vaticanului.
intre maestrii Renasterii, protejati ai curtilor ducale amintite, Leonardo, Rafael si Michelangelo par, pana astazi, sa fi fost perceputi ca niste „initiati“, detinatori de secrete, dar si inventatori ale unor „coduri“ si simboluri pe care le-au strecurat (pentru posteritate?) in operele lor. „Mastile si chipurile“, cum le numeste pasionatul „calator“ prin acele vremuri Robert de la Sizeranne, conturate in scrisori oficiale, memorii, diarii, acte publice si scrisori private, sunt acum „demascate“ dupa legile altor asa-zise coduri (de la Dan Brown citire), aiuritoare speculatii ingloband, totusi, nu de putine ori, si franturi de adevaruri. In primul rand, adevarul e ca, in epoca, o opera de arta era perceputa nu numai ca un obiect estetic in sine, menit sa aduca faima autorului, dar si celui ce il comandase, ci si ca un (posibil) purtator de mesaj ocult, secret, de inspiratie divina sau diavolesca. Membri ai unor fratii si confrerii (precum Leonardo, care a activat in fratia Sfantului Luca), maestrii aveau gustul incifrarii, al ghicitorilor si enigmelor, al limbajului sibilinic, nu numai ca adjuvante ale unei superioritati afisate, ci si ca o „batalie“ castigata in razboiul cu Inchizitia si cu tot felul de alte (dogmatice) oprelisti. Tainele profesiei erau bine „impletite“ cu tainele acestui joc (superior), in care s-au prins si protectorii maestrilor, precum Guidobaldo de Montefeltro, ducele de Urbino, al carui melancolic-straniu portret, atribuit pe rand lui Caroto, Bonsignori, Francia si Rafael, poate fi vazut in Palatul Pitti din Florenta, Isabella D'Este, ale carei portrete purtand semnaturile lui Leondardo Da Vinci si Tizian, aflate astazi la Luvru si in Muzeul din Viena, cu priviri enigmatice, pline de forta, dezvaluie o luptatoare, un caracter, cum se spune, Ludovic Sforza, numit si Maurul, ducele de Milano, Francisco Gonzaga, marchizul de Mantova, Elisabetta Gonzaga, ducesa de Urbino, care, in portretul atribuit lui Mantegna si Caroto (Florenta, Uffizi) pare sa ascunda o taina de nespus, Beatrice D'Este, sotia Maurului, cea stinsa la doar douazeci de ani, pe cand protejatul ei Leonardo picta inca „Cenacolo“-ul milanez, acuzata de magie si de practicarea jocului de carti cu „piese“ alchimice. Fireste, nu exista marturii ca opere precum „Madona printre stanci“ („Maiestà“), „Adoratia Magilor“ sau „Cina cea de taina“, de exemplu, ar fi fost percepute atunci ca niste opere secrete, dar realizarea lor, bine temporizata si nu tocmai dusa pana la capat, privilegiile de care se bucurau maestrii din partea protectorilor lor, carora le erau, in anumite cazuri, si sfatuitori de taina, le-au invaluit in mister. Sa nu uitam ca era perioada in care predica Savonarola, vitriolant denuntator al Papei Borgia (care nu reusise sa-l „cumpere“ cu o palarie de cardinal) si al oricaror devieri de la dogma, ca „oamenii buni“, catarii, chiar dupa mai bine de doua sute de ani de la dezastrul de la Montségur, erau, inca, vanati, cu obstinatie, iar faptul ca o seama de maestri isi „treceau“ chipurile in opere, precum Leonardo in „Cenacolo“, sau imprumutau chipurile filozofilor „pagani“ unor apostoli sau ingeri era considerat blasfemia blasfemiilor (vezi, de pilda, zisa asemanare intre bustul lui Platon de la Galeriile Uffizi din Florenta, atribuit sculptorului grec Silanion si portretul Apostolului Simon din „Cina cea de taina“).
Portretizarea unor frumuseti ale vremii intr-un sir de Magdalene, de androgini sau de ucenici christici (precum tanara contesa Elena Criveli care, se crede, si-a imprumutat chipul lui Ioan), aluzii la strania legatura (?) dintre invierile lui Iisus si Osiris, predilectia pentru pietrele pretioase „alchimice“, precum smaraldul (si „fluxul verde“ al cautatorilor pietrei filozofale, tema exploatata si in incitantul roman „Jocul de smarald“ al lui Ioan Petru Culianu, scris mult inainte de aparitia „Codului Da Vinci“ al lui Dan Brown, in engleza, publicat insa, pentru prima oara, abia acum cateva luni, in Romania) nu fac altceva decat sa sporeasca amintita doza de mister. Si sa dea apa la moara unor bestseller-uri aparute in serie, intr-o serie ce s-ar putea numi aceea a thriller-ului esoteric. Deocamdata, un fel de Ranastere la pachet, „agitata“ fie de trama politista, care inglobeaza secole de „crestinism dupa ureche“, fie de mai (bine) temperatele „memorii“, „confesiuni“, „jurnale“ ale unor personaje in sutana aflate pe cale de a descoperi „Evangheliile Gnostice“ si care intra in „coliziune“ cu viata si faptele unor autentice personalitati ale Renasterii, „masti si figuri“ in mare voga pentru autorii de productiuni sus mentionate ca si pentru publicul lor, care ia fictiunea drept realitate a documentelor si caruia i se pare ca are indreptatire, fiind „coparticipant“ la dezlegarea „misterelor“, sa „nu mai priveasca niciodata la fel“, dupa cum spune formula publicitara de pe coperta „Cinei secrete“, lumea trecutului adusa in prezent.