Povestiri din cartierul de Est
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Avertisment: Acestea ar putut fi niste povestiri gotice.
Ar fi fost bine ca ele sa fi fost niste povestiri gotice.
Oricum, o pacla deasa (de frica si de mister) cetuia mintile slatinenilor care, un timp, au uitat ca stau intr-unul dintre cele mai poluate orase din Europa, ca sunt cobaii pe care se aplicau, avand in vedere „exemplaritatea“ lor olteneasca, experimentele regimului ceausist („sarbatorirea prin munca“, de exemplu!).
In general, atunci cand se discuta despre universul blocataritatii, se expun & explica tipologiile nesimtirii desfasurate in lupta pentru „frontiera“, fiind prezentate si analizate episoade cu valoare si rezonanta psihosociala si culturala. Dar despre mecanismele „insensibile“ ale coparticiparii sau, dimpotriva, despre calitatea protectiei psihice in cazurile de violenta desfasurate in blocurile din cartierele modestei Romanii se spun si se scriu inca prea putine. Totusi, blocul este inca un habitat complex, un sistem de compromisuri, un infern comun. Ca orice infern.
Unde sunt crimele de altadata?
Din 1971 pana azi, cred ca am locuit in vreo sapte apartamente de bloc (includ aici si trei garsoniere). Doar la tara, unde am trait odata intr-o casa mare si frumoasa, am cunoscut bucuriile unei copilarii „naturale“. In rest, dupa cum am spus, am o „experienta“ de neinvidiat, desi locuintele respective nu au intrat (inca!) in anatomia periferiei romanesti postcomuniste (le urmaresc, cu o anume nostalgie, istoria) in cartierele/ghetourile denumite, in limbajul topografic actual discriminatoriu si exotic, „tiganii“, „broscarii“, „zambii“, „Tanganica“ etc. Acolo, in cartierele „muncitoresti“, violenta extrema avea, uneori, aspecte mitologice. In comunism, orasele mici aveau posibilitatea sa consume, un timp, secretia secreta si fetida a cate unui episod macabru devenit apoi mitologie „bicefala“, tricefala, oricum proteica.
Curiosii, constituiti spontan in grupuri avide, interesate de amanuntele si configuratia evenimentelor incheiate cu o crima sau chiar cu un dublu asasinat, inchipuiau, precum azi la investigatiile „oteviste“, aprecieri si ipoteze fantaste cu privire la motivatia criminalului, la mobilul acesteia. In schimb, nu se punea in discutie competenta militiei; ba mai mult, oralitatea isi desfasura abilitatile, militia devenind obiectul unei notorietati cel putin nemeritate. Era imbatabila si infailibila, ca si justitia. Astfel, tragicul devenea obscen, iar episodul isi pierdea individualitatea, devenind inevitabil bun public. Este explicabil de ce in anii aceia copiii fagaraseni stiau, desi nimic nu a aparut la „gazeta“, cu atat mai putin la „stirile de la ora 8“, ca macelarul poreclit Ciucurel, suporter activ al echipei de fotbal „Nitramonia“, personaj pitoresc si neastamparat, a fost neasteptatul autor al unei crime prea putin obisnuite chiar si pentru Romania relativei liberalizari. Respectivul macelar, cel mai tanar si priceput din oras, a fost considerat de observatorii anonimi ai investigarii unei „crime cu autor necunoscut“ asasinul care si-a ucis prietenul in timpul unei altercatii prefatate de injurii de stadion, din cauza unor dispute de stadion, dar si a unei „tradari“ (nu mai stiu care dintre cei doi se culcase cu femeia celuilalt). Evident, abilitatile macelaresti si-au aratat eficienta, prietenul microbist a fost omorat, impachetat si tinut la „rece“, in frigider, pana in primavara, cand asasinul a aruncat cadavrul pe camp, in niste tufisuri. Un tractorist aflat la arat, intrigat de mirosul greu si de prezenta unui numar mare si zgomotos de ciori, a facut descoperirea macabra. Hoitul, imbracat ca de nunta (asa e, uitasem sa va spun, victima disparuse de la o nunta si, la putin timp de la disparitia sa, s-au facut speculatii cu referire la o posibila fuga si „frauduloasa trecere a granitei“) a fost autopsiat si, cum la acea vreme putine frigidere aveau capacitatea de a congela „asa ceva“ (cica astfel se exprima criminalistul cu referire la tanarul ucis si conservat), iar macelarul era printre ultimii cu care victima a fost vazuta in viata, cazul a fost rezolvat, cel putin in concluzistica populara.
Dar nu intereseaza aici episodul in sine, ci felul in care un eveniment cu totul neobisnuit provoaca o curiozitate vorace, o stare emotionala care ii determina pe necunoscuti sa comunice, pe tineri si batrani sa-si abandoneze rutina, pe vecinii de palier sa-si uite adversitatile. Un astfel de fapt depasea prin irepetabil si mister incidentele domestice precum venirea salvarii si inmormantarile care, inevitabil, erau vizionate si de la ferestre, de dupa perdele. Daca in sudul Transilvaniei, furiile necontrolate si talhariile, incaierarile rurale prilejuite de botezuri, nunti si pomeni, in fapt de excesele consumului de alcool, degenerau in „injunghieri“ (mai ales in secuime!), in traditionale lovituri fatale cu toporul, lopata, sapa si in „impunsaturi cu furcoiul“ (in „Marginime“, mai ales in cazul disputelor pentru marunte drepturi de proprietate), in „Sud“ (adica in Vechiul Regat, ciclic, toamna, aveau loc crimele pasionale. Astfel, orasul Slatina, in toamna lui 1982, a fost bantuit de fantomele catorva crime atroce. Cateva zile, poate chiar saptamani, oltenii nu s-au mai simtit in avangarda istoriei, angajati in „construirea societatii socialiste multilateral dezvoltate“, fiind, dimpotriva, absorbiti de o anumita transistorie. Cel putin, un episod i-a bulversat; de altfel, mii de slatineni au participat la inmormantarea unui cuplu. S-a afirmat (oficial, intr-una dintre „consfatuirile“ pe care reprezentantii procuraturii le organizau „pentru informarea cadrelor didactice angajate in procesul educativ“) ca sotul, banuindu-si sotia de infidelitate, „…intr-o criza de gelozie a ucis-o cu ciocanul de facut snitele, dupa care ros de remuscari, s-a aruncat in gol, de la etajul noua. Totul s-a petrecut noaptea, cele doua fetite ale cuplului fiind la bunici. Dimineata, a fost descoperit, pe caldaram, cadavrul barbatului“ (sinucigasul si sotia lui aveau putin peste 35 de ani). Zile intregi locuitorii orasului au povestit despre cortegiul funerar, despre cum i-a impresionat imaginea celor doua trupurile desfigurate si expuse in sicriele alaturate pe platforma unui camion. Sa fi fost oare vorba de functionalitatea unei medievale pedagogii a mortii sau doar despre rigorile inmormantarii ortodoxe?
Dar evenimentul in sine, iarasi, intereseaza mai putin. Cu adevarat demna de remarcat pare insa varianta populara care explica moartea cuplului, mitologia care, in maniera inefabila, fictiona contextul autohton (comun) al episodului. Se afirma astfel ca barbatul sinucigas ar fi facut parte din mafia balcanica a hotilor de aluminiu, si ca un asasin sarb ar fi trecut (ilegal) granita si i-ar fi ucis pe cei doi (dublu asasinat!), inscenand apoi totul. Lucrurile erau relatate in microgrupuri, pe strada sau la locul de munca, la „coada“, cu aerul ca povestitorul nu poate spune chiar tot, ca informatia, pe cai oarecum oculte, a ajuns la el, ca „militia ancheteaza“... Oricum, o pacla deasa (de frica si de mister) cetuia mintile slatinenilor care, un timp, au uitat ca stau intr-unul dintre cele mai poluate orase din Europa, ca sunt cobaii pe care se aplicau, avand in vedere „exemplaritatea“ lor olteneasca, experimentele regimului ceausist („sarbatorirea prin munca“, de exemplu!).
Horror la bloc
Cazurile de violenta domestica animau, cu o anumita frecventa, viata oricarui bloc. Aproape fiecare scara avea/are cate vreun „alcoolist“ care-si terorizeaza familia si vecinii; daca in comunism acestia din urma nu erau intrutotul pasivi si interveneau pentru „aplanarea conflictului“, iar militia il domesticea pe alcoolicul considerat „scandalagiu“, astazi si aceste comportamente sociale sunt in „deficit“. Acum chiar si crimele se pot comite oarecum in liniste, caci gemetele victimei nu mai trec peretii cochiliei celuilalt, desi apartamentele reale au antifonari superficiale si pereti foarte subtiri. Poate fi confundata disperarea strigata a unui om aflat in primejdie de moarte cu sonorizarile oferite de secventele unui film care este difuzat la televizor? Poate de aceea „nimeni nu a auzit nimic“ in cazul crimelor petrecute anii acestia, in blocuri din Mangalia, Bucuresti, Iasi – vezi cazul turcului care si-a omorat sotia si copilul, al chinezilor care si-au omorat si si-au transat conationalii inghesuindu-i apoi in valize; victimele sunt accidental descoperite, iar politia monitorizata (haotic si discontinuu) de presa descopera sau nu descopera autorul/autorii. Oricum, opinia publica s-a obisnuit sa creada ca investigatorii nu sunt profesionisti. Traim oare intr-o cultura a suspiciunii? Ce imi pare insa ambigua, aproape imorala este asteptarea fatalista care ne anima in astfel de situatii sau in altele si mai hilare.
Astfel, de cateva luni, in blocul in care locuiesc acum, asteptam, toti locatarii, ca un alcoolic care ne terorizeaza pe toti sa-si ucida mama. Este si nu este o poveste tipica. Dupa 1989, cei doi, adica fiul matur si mama pensionara, au incercat sa dispara din Bucuresti. Capul familiei murise in conditii suspecte in noiembrie 1989 (se afirma ca a fost asasinat din ordinul Elenei Ceausescu); ofiter superior de securitate (sotia varstnica si semianalfabeta nu stie cu siguranta ce atributii a avut fostul ei sot in aparatul Securitatii; in anumite documente cu valoare istorica, in surse publicate, respectivul personaj figureaza ca sofer al Licai Gheorghiu), omul si-a indreptat beizadeaua tot inspre „Scoala de la Baneasa“. Acesta insa, ca orice beizadea comunista, a prins gustul escapadelor si al alcoolului (acum consuma, in medie pe zi, 6 litri de „spirtoase“, vin si bere, isi exploateaza mama si mai escaladeaza pervazul ferestrei de la bucatarie, oferind spectacole exhibitioniste copiilor care se joaca in curtea interioara). Dupa evenimentele din Decembrie 1989, probabil si de teama descoperirii unor acte de nemarturisit (cand se imbata M.I., urla: „vin teroristii“!) cei doi s-au refugiat, cu o bruma semnificativa de avere, la Avrig si apoi la Sibiu. Fostul securist nu a putut sa-si mentina un loc stabil de munca si in vreo 15 ani „a baut“ o vila, o garsoniera si trei masini „tari“. Acum, cei doi traiesc dintr-o pensie de urmas de 1000 de RON (astfel de venituri are si un profesor universitar pensionat), „de pe azi pe maine“. Lunar, apoi saptamanal, acum zilnic, bruta care refuza sa creada ca „are o problema“ isi bate mama in varsta de 77 de ani. Ingrozita si fara rude, fara bani, fara vointa, cu mentalitati si comportamente de femeie brutalizata, femeia penduleaza intre speranta ca o minune ii va schimba fiul sau ca odata, candva, intr-o criza de furie, acesta o va ucide repede si fara durere „ca sa se sfarseasca totul“. „Nimeni nu poate face nimic daca victima nu depune plangere si nu intervine justitia“ – mi-a spus unul dintre politistii din patrula pe care am chemat-o sa intervina cand vecina agresata de fiul sau s-a refugiat la mine cerandu-mi ajutorul; in cazul acesta, chiar daca ar dori, vecinii „nu rezolva mare lucru“, caci daca „scandalagiului“ i „se taie chitanta de amenda pentru tulburarea linistii publice, tot mama lui o plateste, tot pe ea o oropsim“, a completat acelasi politist care imi explica in ce conjunctura descurajanta ne aflam vecina plina de sange si de vanatai, eu – samariteanca si alti posibili binevoitori. Asa ca femeia varstnica si sfasiata de suferinta doarme pe unde apuca (o iarna si la mine in bucatarie, vara in pivnita, acum la o prietena ramasa de curand vaduva). Personajul violent, fost securist sau militian, ce o fi fost el, nu e un simplu „scandalagiu“, este un fel de terorist, caci ceilalti locatari stau baricadati in apartamente de cate ori, pe scara, se aud ragetele brutei de peste 1,90 m. Unii dintre vecini au incercat sa o ajute pe femeia ajunsa dincolo de orice umilinta mediind pentru inceperea evacuarii fiului abuziv, dar paradoxal, retractila si biruita de iubirea de mama, femeia oropsita, crezand ca asa ii demonstreaza fiului ca-l iubeste ii dezvaluie acestuia tentativele noastre de a o elibera de suferinta/implicit de a ne salva de infernul din bloc; urmeaza apoi, cum este si firesc, represaliile – adica injuraturile si amenintarile pe care matahala beata le imparte la adresa colocatarilor. Ca urmare, unii ne-am mortificat simturile si asteptam ceea ce pare a fi o crima anuntata. Astfel am prezentat situatia si patrulelor de politie chemate de cateva ori, cu efect vremelnic, la „fata locului“. Dupa crima, „om mai vedea“ spune o vecina care suporta efectele zgomotoase ale confruntarilor!
Criminal in serie la 17 ani
Legislatia romaneasca, penibil de permisiva, precum si disfunctionalitatea institutiilor specializate in investigarea marii delicvente sunt, in parte, responsabile de nivelul infractionalitatii. In Romania, pedofilii violatori si criminali „scapa“ cu cel mult 25 de ani de inchisoare (astfel, in 2006, Adina Madalina Bila din Arad, o fetita de 8 ani, a fost gasita violata si moarta pe un teren intravilan fiind ascunsa intr-un sac de rafie, acoperit cu o plapuma; asasinul Florian Adrian Marcu, un adolescent de 17 ani, a primit doar 25 de ani de detentie, acuzatiile fiind, totusi „viol si omor deosebit de grav“!), iar despre criminalii in serie in Romania nu se vorbeste. Doar fuga dupa audienta determina televiziunile comerciale sa faca publice omuciderile. La mult criticatele stiri de la ora 17 afli ca a fost arestat (inca) un violator pedofil care dupa actul de agresiune si-a ucis, cu bestialitate, victima; daca, accidental, criminalul marturiseste existenta unui alt act asemanator sau daca anchetatorii afla indicii cu referire si la alte omoruri, telespectatorilor le sunt furnizate detaliile; apoi, o tacere nefireasca se asterne peste caz.
Cea mai tulburatoare poveste, tipica totodata pentru ceea ce am precizat vizavi de competentele institutiilor specializate in investigarea si judecarea unor astfel de cazuri, este aceea a Larisei Chelaru, fetita de 9 ani, batuta, violata si ucisa de vecinul ei, Robert Ciobanu, un alt adolescent de 17 ani. Asasinul, conform datelor publice, dar si unei expertize psihiatrice publicate in presa (in „Ziarul de „Iasi“, „Jurnalul National“, „Gandul“) este, dupa opinia mea, un „criminal in serie“. Chiar varsta il „recomanda“, caci „debutul“ clasic al unui astfel de asasin se situeaza in adolescenta. Oficial, cel putin in primele luni de ancheta, crima a fost considerata un accident petrecut pe fondul lipsei de discernamant. Niciodata insa, cel putin in abordarea publica a subiectului, nu a fost utilizat termenul de „criminal in serie“. Tanarul prezinta, totusi, cateva trasaturi clasice si relevante pentru profilul unui astfel de ucigas: astfel, criminalul s-a implicat activ in cautarea fetitei considerate disparute pentru a fi in centrul actiunii si pentru a-si prelungi „voluptatile“ si egoul; a dat, cu sange rece, detalii despre ultima intalnire cu fetita care ii era vecina, nu manifesta o emotionalitate excesiva. Oare nu stiau investigatorii ca o astfel de „fiinta“ are una dintre cele mai normale infatisari, ca „serialii“ sunt niste hedonisti dominati de placerea de a poseda si de a ucide (in Romania, se pare ca nu au existat „criminali in serie“ cu motivatie ideologica, adica asa-numitii „vizionari“ si „misionari“). „Criminalul in serie“ are acest statut monstruos, chiar daca a comis doar o crima. Nu exista vreun numar predeterminat de victime care sa-i confere acestuia o astfel de „calitate“, definitorii sunt doar pulsiunile criminale, ceea ce l-a stimulat sa ucida si sa retraiasca (cu voluptate) prin participarea la investigatii, la nivelul fanteziei, scenariul episodului macabru. Pentru „criminalii in serie“, actul crimei, dublat de abuz sexual si de mutilarea victimei, constituie un motiv in sine. In plus, la fel ca in cazul narcomanilor, ucigasii vor avea nevoie de stimulent, de o noua doza, de o noua traire, de un alt act de o „calitate imbunatatita“. „Criminalul in serie“ este considerat produs social si biologic, o manifestare patologica terifianta si de nevindecat. In libertate, acesta va ucide, in puscarie va visa ca ucide. Evident, viseaza pe banii contribuabilului. Poate, uneori, si eu visez la utilitatea executarii lor.
In Romania postcomunista s-au semnalat mii de disparitii de copii, majoritatea fiind rapiti. Prea putini sunt pre-adolescentii care fug de acasa din cauza abuzurilor familiale si ajung aurolaci in lumea larga si necrutatoare, dormind vara pe cimentul cald al garii, in pozitie fetala, cu un covrig in poala. Unii dintre copii disparuti sunt traficati, altii sunt ucisi. Cateva cazuri au fost mediatizate, indeosebi de „Jurnalul National“si de televiziunile comerciale. Ma refer, indeosebi, la cazurile Roxana Iakab (fetita de 4 ani, disparuta in noiembrie anul trecut din localitatea brasoveana Hoghiz, gasita apoi moarta in martie 2007; desi fetita disparuse „intre doua scari de bloc“, trupul ei neinsufletit a fost gasit intr-un grajd, mancat de rozatoare) si Larisa Chelaru. Ultima victima mentionata, o fetita de 9 ani din Lunca Cetatuiei, a fost declarata disparuta la 18 octombrie 2006 si a fost gasita moarta la 29 decembrie in acelasi an. Desi de la inceput au existat indicii si suspiciuni care-l incriminau pe Robert Ciobanu, un vecin in varsta de 17 ani, care „picase“si la testul poligraf, si anchetatorii stiau ca acesta abuzase sexual minori din bloc, criminalul a fost lasat in libertate timp de 73 de zile. In schimb, criminalistii au facut public numele unor suspecti si au creat victime colaterale (Cornel Rusu, un taximetrist de 28 de ani, desi iesise din cercul suspectilor, a aflat de la televizor ca asupra lui exista suspiciunea ca ar fi rapitor de copii, a facut o cadere psihica si s-a spanzurat!). Intamplarea a fost cea care a finalizat povestea. Dupa ce asasinul a ascuns, timp de cateva luni, in boxa din pivnita cadavrul fetitei, a fost nevoit sa-l stramute si... l-a aruncat la tomberon. Gunoierii au fost cei care au descoperit trupul neinsufletit (si partial mumificat al fetitei). Asasinul i-a povestit apoi avocatului sau, Andrei Zuza, si cum s-a petrecut crima: „Robert mi-a povestit ca a pus-o pe fetita sa jure cu mana pe Biblie ca nu spune ce s-a intamplat, vrand sa ascunda perversiunea sexuala, insa ea s-a speriat si a tipat, spune avocatul. A strans-o de gat si a crezut ca a murit, asa ca a mers sa caute un sac din rafie. Cand s-a intors, a vazut ca mai traieste. Atunci a strans-o din nou de gat, dupa care a acoperit-o cu o perna. Imediat dupa ce a savarsit fapta, a ascuns cadavrul intr-un covor din casa, l-a facut sul si a ascuns-o jos intr-o cutie de carton.“ (declaratia a fost reprodusa in toata presa evenimentului). Din cauza faptului ca asasinul era minor, risca doar intre 15 si 25 de ani de inchisoare, cu injumatatirea pedepsei. Aceasta perspectiva, uzura psihica datorata relatiilor dificile cu investigatorii obtuzi, durerea neostoita („depresia de doliu“), sentimentul esecului si al culpei l-au impins pe Constantin Chelaru, tatal victimei, sa se sinucida (in vara lui 2006, cand avocatul asasinului reclama clementa pentru clientul sau). Deci o noua victima, o apocalipsa de familie (dupa sinuciderea lui Constantin Chelaru, familia sa a mai fost, inca o data, aruncata de soarta intr-o suferinta greu de suportat – vezi relatarile din „Ziarul de Iasi“, numerele de la mijlocul lunii iulie 2006).
Dupa acest moment, s-a mai aflat doar cate ceva despre familia asasinului, familie care suporta efectele crimei, oprobriul public. Probabil ca, dupa ce isi va executa pedeapsa, criminalul va avea prilejul sa ucida din nou. Poate ca ar trebui sa reamintesc ca un „criminal in serie“ nu este un accident biologic si social care se intampla doar in marile aglomeratii urbane, doar in alta parte. De regula, un astfel de serial killer pare clinic sanatos, o astfel de aparenta camufland profilul de pradator atroce, dominat de dorinta de a poseda si ucide actul posesiei obtinute prin agresiune. Desi are un comportament firesc la scoala, loc de munca, in comunitate, criminalul se manifesta accidental cu impulsivitate, in rest disimuleaza cu o imensa doza de amoralitate (astfel, de Craciun, asasinul Larisei Chelaru s-a dus la vecinii sai, parintii victimei sale, cu colindul si le-a urat un An Nou Fericit!), este hiperactiv din punct de vedere sexual (despre acelasi se stia ca si-a abuzat sexual cativa vecini preadolescenti). Incapacitatea de spune adevarul, cinismul, lipsa de empatie, incapacitatea de a comunica si de a se adapta (ucigasul nu avea prieteni de varsta lui, preocupari extrascolare sau proiecte personale de viitor) sunt alte semne de identificare. Cei care sunt investigatori criminalisti nu ar trebui sa uite literatura de referinta (macar atat de populara „Enciclopedie a ucigasilor in serie“ Brian Lane si Wilfried Gregg, Ed. RAO, Bucuresti, 1996) si documentarele de profil care se pare ca-i pasioneaza mai mult pe istorici (o curiozitate m-a facut sa-i intreb pe cativa istorici consacrati cum se relaxeaza; tot „investigand“, mi-a raspuns Z. P., o devoratoare, ca si mine, a unor astfel de productii difuzate pe canalele „Discovery“si „Explorer“, precum si a ecranizarilor clasice si noi realizate dupa naratiuni semnate de Agatha Christie si Connan Doyle).
Poate ar fi fost de preferat sa scriu despre sedintele Asociatiilor de Locatari, unde, cu patima, timp de cateva ore, se discuta despre cum unii fura apa „smecherind“ contoarele, despre nostalgia traditiilor pausaliste, mai putin despre probleme majore precum izolatia cladirii sau repararea acoperisului. Episoadele de violenta extrema, cu un soi de inexplicabila pudoare, nu sunt pomenite; ele exista doar pentru televiziune si pentru presa scrisa (la putin timp dupa ce s-au petrecut, adica atata timp cat sunt „proaspete“), pentru investigatori (pana la inchiderea dosarului), pentru curiosii care le instituie in repere paranormalizate, pentru supravietuitorii striviti de durere, dar si animati de dorinta de a le „face dreptate“ celor ucisi („dreptatea“ este, conform credintelor populare, conditia linistirii sufletului celui decedat prin moarte violenta si este, uneori, echivalenta cu razbunarea). Am considerat insa ca o prezentare a unor intamplari terifiante, in cel mai aplicat stil gotic, ofera suficiente date pentru a ilustra, fie si superficial, cateva parti tenebroase din „eterna“ realitate romaneasca, realitate nicicum mai altfel decat cea din spatiile consacrate de produsele culturale ale sensibilitatilor gotice postmoderne.