Ion Gheorghiu: „Gandesc ca un pictor“
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura vizuala »
Autor: Victoria Anghelescu
Biblioteca ASTRA din Sibiu gazduieste, din 25 septembrie, o exceptionala expozitie Alin Gheorghiu, organizata, in cadrul proiectului „Triptic plastic“, de Fundatia Culturala SOCIETA Club UNESCO. Cuprinzand in principal lucrari din colectii particulare, expozitia readuce in atentia publicului creatia unuia dintre cei mai importanti artisti romani din cea de a doua jumatate a secolului XX.
Ion Alin Gheorghiu s-a nascut la 29 septembrie 1929, intr-o duminica, intr-un cartier de la marginea Bucurestilor. Ar fi implinit deci, luna aceasta, 78 de ani, daca boala nu l-ar fi rapus la 1 decembrie 2001. Etichetat ca drept „formalist“ in anii ’50, este respins, pana in 1957, de la toate expozitiile nationale. Dupa prima poersonala, in 1958, incepe sa expuna si in strainatate, mai intai intr-o expozitie de arta romaneasca de la Moscova, apoi la Helsinki, Berlin, Paris, Le Havre, Venetia, Londra, New York... Abia in 1979, va deschide prima expozitie personala, impresionanta, la Muzeul National de Arta din Bucuresti. Pentru creatia lui de mare originalitate primeste premii nationale si internationale: Premiul I la expozitia Nationala a Tineretului (1961), Premiul I pentru Pictura al UAP (1965), Premiul „Ion Andreescu“ al Academiei Romane (1966), Premiul „Yomiuri Schimbun“, Japonia (1971), Marele Premiul al UAP (1972), Medalia de Aur a Accademia del Livorno (1980), Premiul Triomfo, Italia (1981), Premiul „Omagiu lui Picasso“, Italia (1981), „Omagiu lui Raphael“, Italia (1983), Premiul Trienalei Internationale de Pictura de la Sofia in 1985, an in care devine si membru onorific al Uniunii Artistilor Plastici din Bulgaria, Premiul pentru Pictura al Expozitiei Municipale Bucuresti (1996). In acelasi an, devine membru al Academiei Romane. Ultimul an de viata este marcat de nominalizarea la Premiul de excelenta in cultura romaneasca si de conferirea decoratiei „Steaua Romaniei“ in grad de ofiter.
Dupa disparitia sa, Muzeul National de Arta din Bucuresti, organizeaza o ampla expozitie cu lucrarile lui Ion Gheorghiu. Gratie unei genroase donatii din partea familiei, la Muzeul de Arta din Constanta este refacut partial atelierul sau, iar guvernul Romaniei va oferi douasprezece panze pentru decorarea Salii „Titu Maiorescu“ din palatul ONU de la Geneva. Posteritatea imediata onoreaza astfel creatia acestui artist, a carui originalitate isi gaseste cu greu pereche in arta romaneasca.
„As vrea sa pictez cu mine/ Daca intind mainile si picioarele/ ca o cruce greaca/ acopar panza./ Intrebarea ramane:/ Cine ma striveste si mai ales cine/ scrie dedesubt, cu litere de tipar/ GHEORGHIU?“
Este una dintre cele mai frumoase si mai dramatice in acelasi timp marturisiri de credinta ale unui artist; dramatica prin onesta si necontenita cautare a esentei lumii inconjuratoare, pe care si-o aproprie, cu care se identifica, opera devenind expresie sublimata a relatiei intime dintre artist si univers. Aflata la granita dintre figurativ si abstract, pictura lui Alin Gheorghiu depaseste, de fapt, obisnuitele clasificari ale teoreticienilor. Gradinile lui suspendate sunt gradini, chiar daca nu recunoastem nici o planta, sunt alcatuiri de linii si culori, chiar daca nu gasim nici o figura geometrica in ele, sunt decorative fara a fi gratioase, sunt baroce fara a fi declarative, sunt clasice (cum singur afirma odata) ascunzand ochiului privitorului rigoarea lor compozitionala. Toate acestea dau unicitatea operei lui in pictura romaneasca si o modernitate indiscutabila care nu se revendica de la nici un curent sau tendinta artistica acreditate.
Comunicarea profunda a pictorului cu natura ii permite recrearea universului inconjurator, pe care il analizeaza, il recompune, caruia ii creeaza un chip nou ce poarta pecetea mintii si sufletului creatorului. Este un demers dificil, posibil atat gratie sensibilitatii receptarii lumii, cat si unei depline cunoasteri a mestesugului. Structura picturilor sale este riguroasa, fiecare centimetru de panza este gandit cu precizia unei ecuatii matematice, chiar daca privitorul nu o poate detecta in opera finita. Culoarea canta, inlantuirile de tonuri sunt determinate de capacitatea fiecaruia dintre ele de a le pune in valoare pe celelalte, de a crea armonie si lumina. Lumina izbucneste din ingemanarea lor, ca si stralucirea ce ne aminteste de pretiozitatea unui Vermeer.
Interesanta este, in pictura lui Ion Gheorghiu, capacitatea de a ivi miscarea din forme simetrice, de a-si transforma Gradinile in magma datatoare de viata, conferindu-le astfel o dimensiune filosofica. Nu intamplator, Amelia Pavel vorbea despre „monumetalul“ picturilor lui: „Cu operele lui Ion Gheorghiu monumentalul bine stapanit in spatiul tabloului de sevalet devine o categorie estetica aparte. Cu Gheorghiu descoperim ca nu exista culori stridente... rosurile cele mai violente, portocaliurile, rozurile asa-numite «tiganesti» care, candva, ar fi alarmat sensibilitatea cromatica a multora, odata integrate in mediul propice al compozitiei, construite cu o forta ordonatoare secreta, ca a naturii insesi, se transforma in armonie senina. As crede ca experienta lui Ion Gheorghiu se cuvine a fi intitulata astfel: un capitol al artei romanesti, cu tot ce decurge de aici: proiectare in viitor, proiectare in trecut ...“
Exista, intr-adevar, in creatia lui Alin Gheorghiu o interiorizare, o asumare a intregii evolutii a picturii de la inceputuri pana astazi. Si nu ne referim aici, in principal, la lumea formelor, ci mai ales la marile intrebari pe care artistii autentici si le-au pus in toate vremurile. Alin Gheorghiu interogheaza lumea si isi evalueaza operele din punctul de vedere al ganditorului.
„Sigur, toate lucrarile mele par inventate. Dar atunci si viata e o inventie. Inchipuieste-ti ce putin trebuia sa se intample sa avem alta viata. Asa ca noi traim o varianta a ei, o varianta a vietii noastre care poate avea mai multe variante. Dar pana la urma destinul a decis. Destinul sau altcineva. Asa ca pictura mea e o varianta posibila. Putea sa fie alta, dar in nici un caz nu e o inventie. E o observatie.“
Exista in aceste cuvinte, condensat, un traiect spiritual de simplitate si profunzime in acelasi timp. Si un dialog continuu cu vesnicul mister al lumii. O declara tot artistul in cateva randuri ce constituie un poem:
„Eu nu fac tablouri!/ Tablourile se privesc./ Lucrarile mele sunt ferestre/ Prin ele cateodata vezi ceva, ceva ce eu caut mereu./ Cu fiecare fereastra e tot mai departe./ Intr-o zi voi ajunge la ultima./ Daca as sti cum are sa fie?“