Un pahar de Sancerre
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura 2006-09-07 »
Autor: Dinu Flamand
Emotie intacta, proaspata si, deja, usor euforizata de fiecare data cand revin spre centrul lenesei Loare si mi se iteste brusc in fata ochilor colina de la Sancerre. Pe locul fostelor fortificatii ale orasului medieval, spre fluviu, casa primitoare a lui Denis si Marie-Claude Vacheron. Urc repede la etaj si, in timp ce imi asez cartile si caietul aduse cu gandul de a mai si „lucra“, desi de obicei nici nu ajung sa le mai deschid in zilele cand profit de ospitalitatea lor, arunc de la geam o prima privire spre vaile si colinele ce ritmeaza petece de culori. Ceva mai in vale: Saint Satur, cu vechea abatie la care poposise Balzac si, zice-se, mai devreme chiar si patibularul Villon. Cu trei grade spre stanga, Chavignol, sat modest, dar capitala mondiala a genialului „crotin“ de branza de capra. Bulzul indesat are un nume aspru, de cacareaza, nume cinstit medieval, fara fasoane si cu un pronuntat iz de stana ce isi lipeste spinarea chiar de zidul unui maret castel. De jur imprejur sirurile cataratoare ale vitei de vie par ca sfredelesc zi si noapte aceste aspre sisturi si calcare, ca sa pompeze in candelabrele delicate ale ciorchinelor lichidul tulbure ce se va limpezi apoi ca vin regal. Vinul de Sancerre este una din acele minuni ale lumii ce s-a refuzat septantului inventar al grecilor. Stia insa de existenta lui Plinius, cred ca tanarul, reporterul vulcanilor, care mentioneaza prezenta soiului bituricus pe malul drept al Loarei. Impactul papilelor gustative cu acest lichid in care se amesteca parfum de nori, transpiratie de stanca si suave adieri de mura si afina ascunse la marginea padurii era deja o emotie majora, din moment ce unul din primele reportaje anterioare tipariturii se preocupa sa fotografieze culesul viei pe numita colina. Faimosul incunabul cu inluminuri, ce marcheaza orele fericite ale ducelui de Berry, isi ia din aceste podgorii cateva teme, incadrate cu aur si splendori peste care adie un idilic extaz. Regii s-au grabit sa-si faca provizii serioase din licoare, dar si sa interzica nesabuita extindere a soiurilor locale spre zonele invecinate. Rand pe rand, Carol al IX-lea, Henric al III-lea, Ludovic al XIII-lea si urmasul sau cu numarul 15 pe armura limiteaza sau reduc, parca din egoism regal, cultura vitei de vie pe aceste dealuri. Numarul 16 dintre Ludovici nu mai are timp sa limiteze nimic, bucuros ca-si umpluse butoaiele din pivnitele de la Versailles, pe care insa nu a apucat sa le goleasca inainte sa vada luciul ghilotinei.
Se vede treaba ca viticultorii celor 14 comune care detin apelatiunea Sancerre de origine controlata, AOC, vor fi invatat ceva din severitatea regilor. Sindicatul lor controleaza fara mila productia, interzice cantitatile in favoarea calitatii si pedepseste orice abatere care ar putea dauna prestigiului comun. Nu e de mirare ca unii viticultori au comenzi cu anticipatie pentru vinul pe care inca nici nu l-au pus la fermentat, mai cu seama din Marea Britanie si din SUA. Iar unii din acesti anglo-saxoni deveniti „dependenti“ sau pur si simplu satui de bere si de ceturile nordice, decid la un moment dat sa-si vanda agoniseala din ploiosul Albion si sa se instaleze in fermele sau grajdurile de piatra din preajma acestor podgorii, pe care le transforma in minunate case de vacanta perpetua. Raiul pe pamant!
Dar poate ca ii atrage la Sancerre si trecutul lui de drama shakespeariana ce dateaza din timpul razboaielor religioase. Din 1534 orasul trece in tabara reformatilor, iar cativa ani mai tarziu devine centrul de refugiu pentru numerosi protestanti care fugeau de persecutiile catolicilor. Trupele trimise de Carol al IX-lea asediaza timp de sapte luni cetatea puternic fortificata. Sancerre se preda doar spre sfarsitul anului 1573, insetata si infometata. Scene oribile au avut loc prin aceste case, unele din ele stigmatizate si astazi de canibalism. Pana nu demult sapaturile prin pivnite sau lucrarile de restaurare si reamenajare dadeau la iveala schelete ce erau imediat ingropate, pe furis, nesemnalate autoritatilor, de teama ca s-ar atrage asupra acelor ziduri un blestem indelebil. Florile care inunda stradutele stramte sau impodobesc vechi puturi din care nu se mai scoate apa, vechi depozite de sare, vechi cornise, bizare intranduri, mascheaza, ai spune, sub exuberanta de culori, la ceasurile amiezii, secrete greu de marturisit. Din spatele obloanelor privesc ochi misteriosi de pisica sau se aprind cu intermitente pupilele unor simpatici batrani care par sa fi gasit secretul eternitatii.
Destul insa cu palavrageala, se usuca cerul gurii! Marele „sauvignon“ ne asteapta, deja corect racit, in pivnitele „vigneronilor“ forate adanc in stanca. Toate sagetile indicatoare puse la coltul strazilor iti indica o pivnita cu desfacere si degustare, o stratificare de arome lichide, o aliniere de sticle intunecate, resemnate sa-si ocupe locul in stive pe care agile tirbusoane urmeaza sa le ia cu asalt. Dar pentru mine norocul tinea mai cu seama de faptul ca am cazut in plin ecumenism viticol. La Sancere, in „la cave de la Mignonne“, era un targ („foire“) al vinului la care fusesera de asta data invitati producatori din alte zone: Alsace, Fitou, Corbiere, Saint Emilion s.a. sau chiar din Vosne-Romanée (iar mie mi-a palpitat inima ca as putea sa gust pentru prima data intusabilul Romanée-Conti, din care nu exista decat vreo cinci mii de sticle la o recolta, iar cei foarte putini care il beau au fost efectiv atinsi in fasa de suflarea bunelor ursitoare).
N-a fost sa fie, dar fara pic de regret. Caci degustarea unei scari de opt soiuri de Saint-Emilion, pana la barocul „Audace Haut-Lavallade grand cru“ din 1998 mi-a marcat existenta! N-as putea sa mai reproduc toate detaliile pe care mi le scotea in evidenta un viticultor din Sancerre, venit si el in documentare si chiar cumparator (caci in Franta viticultorii-producatori se incurajeaza intre ei si chiar cumpara de la concurenta): era vorba nu doar de arome, dar si de rotunjimea vinului, de astringenta lui, dar si de ultima impresie lasata papilelor, ca un soi de riscant adio, de aciditate, evident, dar mai cu seama de mineralitate, de textura si de persistenta, de fecioria vinului si de batranetea lui. Mi s-a spus ca degustarea unui vin iti poate vorbi si despre caracterul producatorului, despre onestitatea sau graba cu care a finalizat el recolta, despre micime sufleteasca sau despre generozitate, despre inspiratie care e mai mult decat rutina industriala. Aveam impresia ca mi se vorbea despre poezie, intr-o terminologie ce amesteca boabe de strugure strivite cu boabe de cuvinte, in acelasi teasc. Pacat ca poemele nu intra in sticla. Ar putea fi duse la targ si degustate de toti oamenii care, din nastere, au cer in gura si papile gustative pe limba lor materna. Caci si poezia se bea, nu se explica!