Bucharest Via Cultura Bassano
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura spectacolului »
Autor: Cristina Rusiecki
Surse de netagaduit arata ca in Bassano del Grappa, acum cateva sute de ani, traia o familie bogata pe nume Remondini, care in 1660 a infiintat prima tipografie a orasului. Imaginile tiparite aici reproduc mare parte din imaginarul epocii. Catre jumatatea secolului al XVIII-lea, o mie de vanzatori ambulanti angajati de familia Remondini se plimbau prin lume, pana in Australia, comercializand celebrele imagini sacre, cavaleresti, cu cele patru anotimpuri, carti de joc, soldatei pentru decupat, portrete, calendare si multe altele. Dupa un an, doi sau mai multi, se intorceau din calatorii cu gramezi de informatii. Si astfel imaginile tiparite se modificau in functie de ce vazusera pe unde umblasera. Ca o avanpremiera la multiculturalism.
Peste cateva secole, artistii romani calatoresc la Bassano iar cei italieni la Bucuresti, gratie programului „Bucharest Via Cultura Bassano“, ducand spectacole de dans, arta figurativa, muzica si teatru, cum a fost „Se-Ducere Bucharest“, realizat de Laboratorio Immagine Sensoriale. Publicul bucurestean a participat la un nou experiment. Doar ca de data aceasta nu socant, nu bulversant, nu violent. Dimpotriva, unul al initierii prin delicatete, cu saisprezece calauze, actori romani si italieni. Ca orice initiere, nu se putea face decat individual. Silviu Biris duce palcuri mici de oameni de la ArCuB, organizatorul evenimentului, si le lasa la Universitate. De acolo fiecare spectator e preluat, pentru o bucata de drum, de cate o calauza care il ghideaza prin gesturi si priviri. Regimul privirilor a fost calul de bataie al mijloacelor actoricesti in acest performance.
La inceput, un prichindel iti ofera zaruri sa-ti incerci norocul. Nu ai, pleci acasa. Sau te asezi din nou la rand. Ai, iti arata, cu ajutorul unui aparat magic, Gradina Union acum o suta de ani, ocupata de protipendada, cu o fetita mititica in mijlocul oamenilor seriosi. Te lasa sa zabovesti un pic in gradina (recte la fantana de la Arhitectura). Acolo George Calin te preia si iti vorbeste despre apa, firul ei si reflectie. Te indruma inainte. Te trezesti cu un om langa tine cu plase multe si fosnitoare, care te conduce, iti ofera apa si paine. Omul cu merinde si popasul pentru de-ale gurii, ca sa capeti energie. Doar inainte de a trece un drum intins (intersectia spre Intercontinental) trebuie sa fii bine hranit. Mergi inainte si esti acrosat, cu povesti sau priviri, de tot felul de spiridusi care iti incheaga un halou magic in jur. In spatii deschise, conventia teatrala e delicioasa, mult mai credibila decat pe scena italiana. Esti in Bucuresti, in buricul orasului aglomerat pe care-l strabati zi de zi si totusi comunici din priviri cu calauze care iti dau harti, vorbesc enigmatic, iti deseneaza pe mana cate un semn misterios etc. In metropola murdara si zgomotoasa, universul paralel al povestilor te inghite intr-o clipa, oricat de adult ai fi. De partea cealalta a strazii, o prichinduta (Rodica Ionescu) iti face amprenta pe harta, cu ceara aprinsa dintr-o lumanare si iti deseneaza o spirala in palma. Apoi te ia in primire o spiridusa putin mai hipioata si te conduce la un mare-mare geograf. Acesta te plimba prin America aratandu-ti imagini la caleidoscop. Pe harta Americii se gaseste Strada Adrian, chiar numele lui. Binevoitor, marele geograf se apuca sa caute si numele tau cu lanterna pe harta, pana cand iese din ea, pe masa, pe coltul mesei, pe piciorul mesei, pe pamant, pe pantoful tau, pe piciorul tau si... iti ajunge in frunte. Acolo te recunoaste. E clar, poti intra in cladirea ArCuB-ului la partea de spectacol din spatiu inchis.
Amestecul de poveste, de elemente mitice usor recognoscibile (calatorie initiatica, semne magice, calauze, instrumente etc.) sunt, dintr-odata, lesne de apropriat si pentru copilandru si pentru IT-ist. Universuri paralele coexista in plina strada iar spectatorul descopera ca ii vine la indemana sa si le integreze. Calatoria are doua parti, una in spatiu deschis, lunga si pregatitoare, una in spatiu inchis, densa, cu multe personaje, instalatii si imagini.
Inauntru, trei ursitoare se hlizesc delicios, te asaza pe tron si iti cer sa le spui o dorinta. Intr-o alta incapere te asteapta tot felul de cuburi si instalatii cu aer patinat, in urmatoarea, un mag cu un sul de imagini cu cavaleri, domnite si balauri spune o poveste din vremea cand el era mai batran decat tatal sau si viitorul mai batran decat trecutul. Sus, pe scara, un baiat iti pune dinainte o oglinda in care, paradoxal, se vede jumatate fata lui, jumatate a ta. Labirintul din voaluri conduce spectatorul participant la mit pe scena unde sunt desfasurate constructii din carton si plastic, desene pe jos, instalatii cu alura vrajitoreasca si tot felul de alte dracovenii inrudite, in mod misterios, cu imaginile iesite din tipografia Remondini de acum patru sute de ani. O printesa frumoasa iti spune ca te astepta de mult. Ii desenezi ceva pe podeaua figurata de tot publicul de dinainte si iti ureaza drum bun spre casa.
„Se-Ducere Bucharest“ se vede ca un itinerar intre ludic si magic, cu toate conventiile asumate. Capitala noastra incinsa, murdara reuseste, printr-un miracol, sa cuprinda fiecare spectator. Actorii, calauze-spiridusi, refac atmosfera de castel, cu personaje fantastice si lumea povestilor, in care adultului ii e usor sa se resoarba, lasand in viata doar copilul din el. Cand initierea s-a terminat si povestea ramane in urma, spectatorul se desprinde cu greu de umbrele cetoase ale magiei. Placerea re-scufundarii in experientele copilariei, regasirea uluielii in fata unei lumi cu sens, intru totul semnificate, plutirea in realitatea cu gauri mari de irealitate si, mai ales, faptul ca spectacolul se joaca pentru fiecare individ in parte – oricare din public participand absolut singur la initiere –, construiesc o desfatare artistica rar oferita de teatrul „cu pretentii“.