Trei chestiuni
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura controversei » dosar
Autor: Teodora Dumitru
I. Propun sa largim discutia: vorbim despre literatura ultimului secol, Pynchon vs Chandler. Foarte bine. Dar de ce sa nu extindem cercul si sa nu vorbim despre un camp mai retro, de genul Goethe vs Chandler? Distanta dintre acesti autori face implauzibila orice tentativa de a-i asocia intr-o discutie de orice tip, dar mai ales de acest tip? Parerea mea, pe care voi incerca s-o detaliez mai jos, este ca nu.
Problema: Goethe vs o captura de cocaina; din cauza distantei culturale imposibil de remediat (deci, generatoare de suspans), posibil doar de aproximat si reconstituit in linii medii, „capturarea“ lui Goethe poate fi mai improbabila si mai problematica decat dejucarea celui mai mare transport de cocaina din istoria thriller-elor politiste si cu mult peste abilitatile recuperatoare ale lui Indiana Jones.
Subproblema: cum reusesti sa te distrezi cu asta (cu capturarea lui Goethe)? Fiindca pentru capturarea obiectivului „Goethe“, (enciclopedii, dictionare, biblioteci) distractia prezinta un risc maxim: se transforma in munca.
Iar inhibitorii divertismentului sunt 1. plictisul 2. munca.
2 e mai periculos decat 1. Un produs plictisitor (solicitare minima) poate fi consumat si din inertie. Un produs care te pune la munca (solicitare maxima) e de refuzat din start. In momentul in care il capturezi pe Goethe pentru uzul comunitatii (il citesti pentru a-l recupera intr-o lucrare stiintifica etc.) conceptul de distractie iese din scena.
Intrebare: poti sa te plictisesti cu Chandler si sa cauti sa te desplictisesti cu Goethe? Desigur: daca faci o teza de doctorat pe Chandler. Adica daca subiectul „Chandler“ devine munca, iar Goethe o optiune luminoasa si neconstrangatoare.
Revin: cum te distrezi totusi cu Goethe, dat fiind inhibitorul nr. 2?
Scotandu-l din joc. Citesti Goethe fara sa urmaresti priza la realul Goethe, fara mecanici istorist-reconstructive si de documentare, fara dictionar, fara germana, fara enciclopedie, istorie a literaturii etc. etc., pe neve. O lectura neprofesionista, predispusa la a bate campii mult pe langa cadrele unei lecturi bine dirijate de o bibliografie si glose de specialitate, o lectura pentru care Goethe, autorul obiectiv al lui „Faust“, e numai pretextul de pe coperta in jurul caruia incepe sa se infasoare aberatia. Acest Goethe al entertainment-ului pur va fi, prin forta imprejurarilor, unul inevitabil si absolut actualizat. Intr-un mod opus resuscitarilor academice, actualizarea lui se va datora, paradoxal, lipsei de informatie. Fiindca nu cunoaste nimic despre Goethe-cetateanul secolului al 18-lea, cititorul lui, nespecialist in doxologia Goethe, dar specialist in entertainment, va opera o actualizare a lui din oficiu: va rade cand nu e cazul, va suferi de misterioza in cazuri in care un cetatean al secolului al 18-lea n-ar fi vazut decat banalitati la ordinea zilei, sau au contraire, va casca la marile mize. Nu neaparat pe dos – comparativ cu comportamentul unui specialist in litere/ cultura germana/ clasicism-romantism etc. etc., dar va reactiona destul de impredictibil. Cam asta ar fi cuvantul: impredictibil.
Cititul pe neve este, neindoielnic, o mare sursa de scandal, o magarie pentru specialisti. El poate fi insa mai suspandant sau mai suspensiv (conform legilor entertainment-ului), fiindca mizeaza mult pe blankurile care il desfigureaza pe adevaratul Goethe („adevaratul Goethe“ fiind asa, o sintagma oarecare, o conventie de limbaj). Un Goethe fictiv si foarte departe de document poate sustine conceptul de trepidanta thriller -istica. Nu stiu cat „Goethe“ mai ramane din el, dar e cert ca de la el s-a plecat. Adica de la litera textului scris acum doua secole, de un autor care n-a avut niciodata imaginea unei mitraliere sau a unui autotren cu cocaina, dar l-a aruncat in scena pe unul, Mefisto.
II. Tipuri de cititori
1. „cine citeste Sartre, structural, n-are cum sa citeasca Chandler“ (tip coerent, loial unui singur limbaj – coerenta incompatibila cu democratia mai multor limbaje si registre).
2. „cine citeste Sartre poate sa citeasca si Chandler“ (tip „incoerent“, loial tuturor limbajelor si registrelor)
Nota: acest tip de cititor e permisiv-democratic sau chicios?
Sub-nota: care e diferenta dintre admiterea existentei mai multor limbaje/ registre si practicarea/ consumarea lor? E o diferenta prea filosoficoasa pentru a ma lupta cu ea.
III. Tipuri de suport. Suporturi concurente, interferente, monopoluri.
Ce te distrage/ distreaza: ceva ce auzi/ vezi tot timpul/ pe mai multe suporturi (thriller -ul, de exemplu, e furnizat simultan de cinema, TV si pe suport citibil: carte) sau ceva cu o doza minima de expunere si circulatie (de ex. o mostra de discurs din Germania secolului al XVIII-lea)?
Conform iluziei ca maxim-expusul este maxim-dezirabilul, rezulta ca te distrage/ distreaza ceva ce ti se da tot timpul, pe toate suporturile (altfel spus, iti place sa fii plictisit, daca plictisul este ambalat intr-o politica a plictiselii, altfel spus a generalizarii – toti ne omoram dupa cartea x, dupa filmul z –, politica regizata la milimetru).
E important ca un suport sa fie, la o perioada scurta, interferat cu un altul (teatru – carte – film). Interferenta egal concurenta egal validare reciproca.
Distanta temporala mare dintre un suport si altul nu mai asigura similaritatea efectelor lor.
Exemplu:
Ecranizarile reusite dupa romane clasice nu influenteaza prea mult cititul romanelor clasice. Ecranizarea lui „Hamlet“ nu creste vanzarile lui Shakespeare; a mers bine, in schimb pachetul teatru – opera scrisa (suporturi interferente clasice). Dar tot individul care a vazut „Fight-club“ si a aflat ca exista o carte omonima, s-a repezit s-o cumpere. De ce? Fiindca intre ele exista o distanta foarte mica. Sunt suporturi simultane, concurente, cu posibilitatea unor limbaje similare si a unor efecte similare, care nu au de rezolvat problema unei distante culturale inhibitoare, greu de transferat dintr-un mediu in altul.
Multe dintre predispozitiile inhalarii in doze mari a thriller-elor pe suport de hartie sunt generate de senzatia ca te uiti la un film, nu ca citesti o carte. Daca este foarte ecranizabil, thriller -ul e plus valorizat. Orice e dificil de transpus pe ecran (in esenta, orice diferit de politica montajului alert si a tranzitivitatii) poate sa pleosteasca interesul, sa conduca rapid la neagra revelatie ca „ce citim noi aici nu ne prea distreaza“. Deci: Palahniuk – entertainment, Gheorghe Craciun – munca. Caragiale – entertainment, Cartarescu – munca s.a.m.d.
Asa ca: la munca! Ba nu, la distractie!