Lupta cu plictiseala
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura controversei » dosar
Autor: Gabriel Adamesteanu
1. Cartea lui Gilles Lipovetsky „L'ere du vide“ a aparut in 1983 , dar eu am dat peste ea intamplator, cam peste un deceniu. Lectura a fost o placere si o revelatie lenta: era o mare diferenta intre mentalul meu, subsumat efervescentei din presa de opozitie anti-Iliescu a acelor ani pe care acum ii numesc, cu bunavointa, „romantici“, si spiritul consumerist, cultura entertainment-ului, inca putin vizibila in Romania, dar care domina lumea. Si, asa cum observa Lipovetsky, devenit eseistul meu preferat, hedonismul s-a substituit militantismelor politice, societatea romaneasca devine, sub ochii nostri, o „societate de hiperconsum“, logica comerciala se extinde, iar editorii se uita mai mult la tiraje decat la carte cand aleg un autor etc.
Dar nu mi se pare o noutate sa cauti, ca editor, romane de consum, cu suport de tip divertisment, interbelicul ne aduce multe nume ale unor foarte buni scriitori care se distrau, relaxau etc mai ales pe zona sentimental-erotica. Comunismul a cam distrus aceasta traditie in care se includ carti de Gib Mihaescu, Rebreanu (ce sunt „Amandoi“? „Gorila“? chiar „Adam si Eva“?), Mircea Eliade , Ionel Teodoreanu.
In aceasta privinta, proza de azi nu difera de cea din comunism. Ca sa atragi cititorul ai nevoie de o anume dexteritate literara, un interes pentru epic si personaje, o constructie articulata, ceea ce deseori lipseste din literatura noastra. Cea mai buna dovada mi se par cartile generatiei ’90 si ale seriei de prozatori foarte tineri care au detabuizat limbajul; ele par facute cu intentia de a soca, de a epata, privind mai ales spre mediul literar, cenaclist etc. si mai putin spre cititor.
Daca literatura-divertisment nu capata monopol asupra industriei si pietei literare (si aici se intrevad unele semne nelinistitoare), este in regula . Editorii, criticii literari, jurnalistii culturali au datoria sa apere si „cealalta literatura“: altminteri, ei insisi isi vor vedea profilul profesional deformat si vor deveni simpli agenti de vanzare, lucrand pe cifre si marketing, fara nevoia unei intuitii artistice. S-ar putea sa nu le convina.
2. Trebuie sa evitam cuvantul „trebuie“. N-ai cum sa nu simti presiunea logicii comerciale (s-o numesc asa) si aici si, mai ales, „afara“, atunci cand ai o carte tradusa. Prin vanzare si cronicile de carte trece chiar supravietuirea ta ca scriitor (tot mai subtire speranta ca vei fi descoperit dupa moarte, si tot mai putina rabdarea sa astepti pana atunci). Fiecare alege ce vrea din variantele pe care le oferiti. Probabil ar fi bine sa alegem si ce ni se potriveste: acum, legat de „Orbitor“, vol. 3, chiar despre asta se discuta in unele cronici. Dar cum stii daca ceva nu ti se potriveste? Uneori doar dupa ce ai esuat. Iar esecul in fata criticii se poate sa fie succes in fata cititorului, sau esecul de acasa sa fie succes „afara“ (si invers).
3. Ei se descurca mai bine ca noi. Homer este inconturnabil (la fel ca Mitologia greaca), chiar daca este citit in digest. Dostoievski isi dicta romanele si daca nu ma insel le publica in foileton. El chiar a stiut cum sa speculeze trendul comercial ca sa introduca profunzimea intr-o carte pe care o citesti cu sufletul la gura.
4. Hammet, Chandler, Simenon, Agatha Christie sau John le Carré si destui alti autori de carti politiste, de spionaj etc fac literatura de cea mai buna calitate. Doar prejudecata i-ar include printre marginali. Ce fascinante personaje construieste John le Carré! La noi terenul este deocamdata cam gol. Cu multi cititori, romanele politiste ale lui Haralamb Zinca sau Rodica Ojog Brasoveanu nu intra in discutie din cauza absentei de calitati literare. Fireste, sunt si exceptii, chiar si in comunism... Prin ’87-’88 a aparut la Cartea Romaneasca un excelent roman politist al unui autor ramas cred la o singura carte, Bacauanu.
5. Nu este o noutate utilizarea structurii de thriller si acum cred ca este si mai tentanta, tinand seama de abuzul de informatie oferit de media, de nevoia de senzatii tot mai tari si de o (probabila) panica, sau macar anxietate a scriitorului confruntat cu legile pietei: as indrazni sa spun ca sunt, pentru scriitor, la fel de dure ca si cenzura lumilor totalitare. Ca si atunci, el trebuie sa isi gaseasca solutia individuala : sa se plieze total, sa le utilizeze, sa le ocoleasca. Dar cred ca se pot scrie carti excelente pe aceasta structura de thriller – ce altceva este „Sambata“ a lui Ian Mc Ewan? Povestea unor crime esuate. Ca sa dau doar primul exemplu care imi vine la indemana.
6. Nu stiu daca este estetic valabil, nu sunt profesor de teoria literaturii, dar pentru consumatorul de literatura care sunt, plictiseala este motivul principal pentru care renunt sa mai citesc o carte. Dar si aici sunt mari diferente, eu ma pot plictisi la pagini citite cu incantare de altcineva. Am avut totusi mereu in minte acest criteriu cand am scris, si as vrea sa fi putut (sa pot) sa il respect. Probabil de aici si „mania“ rescrierii care, de obicei, era doar taiere, scurtare a textului. Iar rescrierea (de trei ori) a „Intalnirii“ a fost in primul rand ca sa fac lectura mai usoara, textul mai putin plicticos. S-ar parea ca in aceasta privinta am cam reusit.