Alegerea, in mana cititorilor
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura controversei » dosar
Autor: Smaranda Nicolau
Divertismentul pare a fi cuvantul-cheie al industriei editoriale, daca nu chiar al conceptului curent de literatura. Si asta pentru ca, mai ales in ultima vreme, imperativul entertaining-ului exercita o presiune formidabila asupra literaturii & agentilor ei. Parafrazand propozitiile care dau regula jocului, ea suna astfel: „Profunzime“, „imaginatie“, „adevar“, „autenticitate“ – ok, cuvintele astea suna bine. Dar nu le-am putea primi pe un suport comercial? Vrem profunzime, dar e mai dragut sa o gasim intr-un thriller decat in cine stie ce carte plictisitoare.
Asadar:
Cat de in (ne)regula este acceptarea suportului de tip divertisment pentru literatura?
Trendul trebuie urmat/speculat sau contrazis?
Se poate vorbi despre o contaminare retroactiva a clasicilor? Daca da, cum fac fata clasicii (de la Homer pana la Dostoievski) concurentei?
Sunt autorii de thriller plafonati din capul locului pentru ca scriu pe un suport comercial?
Pot fi acceptate staruri precum Hammett, Chandler, Elmore Leonard (autori de policiers, arondati asadar din capul locului unui gen „marginal“) ca exemple de varf, cu nimic inferioare unora care fac „arta“ in regimul unui realism nesupus codului unui gen de consum?
Cum ar trebui interpretata hibridizarea actuala intre high literature si literatura de consum din romanul occidental (unde mari autori precum Pynchon folosesc masiv si fara greturi structuri de thriller)?
Este plictiseala un criteriu estetic valabil?
Literatura, in ziua de astazi, este un bun de consum, la fel ca orice soi de arta. Literatura le este accesibila tuturor celor care stiu sa citeasca si isi pot permite sa-si cumpere carti. Cum oferta se modeleaza in functie de cerere si invers, oferta de literatura a fost modelata de cei carora le-a devenit accesibila in acest ultim secol.
Modificarile cererii au purtat oferta de literatura inspre divertisment, carti usurele, carti de vacanta, carti distractive. Insa nu a fost literatura dintotdeauna, ca si arta in general, divertisment? Oamenilor le face placere sa citeasca, dupa cum le face placere sa vada un film sau sa priveasca un tablou. Ceva ce nu place nimanui, ceva ce plictiseste intr-adevar nu are cum sa fie arta. Ceea ce se schimba este publicul. Ca arta unei epoci poate displacea urmatoarei epoci nu este de explicat prin plictis, ci prin problematicile diferite pe care le abordeaza cu tehnici diferite, unele dintre ele neputand trece dincolo de granita epocii.
Literatura este produsul unei epoci. Daca Homer plictiseste pe cineva, asta se intampla pentru ca Homer nu ofera nimic contemporanilor nostri. Ceea ce nu stirbeste in nici un fel maiestria lui Homer. Intre clasici si contemporani nu exista comparatii, daca fiecare este privit ca produs al epocii sale. Cat despre contaminarea retroactiva a clasicilor – „contaminare“ sugereaza ca divertismentul, usuratatea zilelor noastre ar fi o boala, o epidemie care ne-ar impiedica accesul la adevarata arta, la high literature. Dar ce este „high literature“?
Se opune comercialul notiunii de valoare artistica? Comercialul este ceea ce este repetitiv, sabloanard, pe cand valoarea inseamna originalitate. Numim „genuri literare marginale“ intocmai genurile literare care se vand cel mai bine. Opunem „adevarata arta“ furnizorilor de profit. Oare arta nu trebuie sa se vanda? Sau mai degraba numai arta ar trebui sa se vanda? Adevarata opozitie nu este intre literatura si sabloane scriitoricesti, ci pare a fi intre arta si bestseller. Daca nu ii putem opri pe autorii de policier din a face bani, putem macar sa ii numim plafonati. Putem sa ii acuzam, adica, de a nu fi demni de castigurile lor, putem insira sute de autori mai buni care merita recunoastere.
Exista o cale de a evita si sa-i numim pe autorii de thriller plafonati, insa aceasta implica renuntarea la notiunea de „high literature“ intru totul. Privind literatura ca bun de consum si impartind-o pe genuri (nise pe piata editoriala), putem incepe sa privim literatura ca afacere. O imagine care poate sa repugne, insa numai in virtutea unor prejudecati vechi de secole. O carte care castiga premiul Nobel pentru literatura s-ar putea sa nu se vanda in la fel de multe exemplare pe cat „Harry Potter“ sau „Codul lui Da Vinci“. Dar cu siguranta se va vinde mai bine decat alte carti situate pe aceeasi nisa de piata.
Fiecare carte se adreseaza unui anumit public. Pentru ca un thriller se adreseaza fanilor de thriller-uri si nu aceluiasi public ca Pamuk, exista thriller-uri mai bune si thriller-uri mai proaste. Insa nu se poate compara un thriller cu un roman istoric, sau literatura motivationala cu fictiunea contemporana. Comparatiile devin imposibile atunci cand renuntam la o definitie modernista a artei. In acest moment, putem privi editurile ca afaceri fara a ne mai speria de faptul ca putem numi, in aceeasi masura, arta o afacere. Cele doua nu se contrazic.
Probabil ca cine cauta profunzime intr-un thriller are mai putine sanse de a o gasi, dar si mai probabil este ca cititorii de thriller-uri nu cauta profunzimea pe care o avem in vedere cand ne gandim la Hesse sau la Thomas Mann. Din nou, aceasta nu este o judecata de valoare, ci tocmai opusul. Cele doua categorii literare sunt incomparabile, si fiecare se pliaza pe o anumita cerere. Thriller-ul nu este un gen literar inferior literaturii beat, pentru ca cele doua nu pot fi comparate.
Cat despre hibridizarea literaturii actuale intre „high literature“ si literatura de consum, odata ce renuntam la preconceptiile pe care le avem cu privire la arta, putem intelege ca in epoca postmoderna totul se reduce la accesibilitate. Cand publicul unei carti nu se restrange la membrii Academiei si nici macar la intelectuali, scriitura devine mai libera. In fond, scriitorii sunt si cititori, si sunt invadati de aceleasi imagini ale popular culture ca si noi. Hibridizarea literaturii este o adaptare la epoca si o reactie la disparitia valorilor artistice absolute care ar face posibile comparatii intre genuri literare. Cand tot ce avem este ceea ce vedem in jurul nostru, cartile noastre vor vorbi despre ce avem in preajma.
Suntem liberi sa alegem cum ne distram si ce ne face placere. Editurile furnizeaza varietatea alegerii. O fac dupa cum considera de cuviinta, cu credinta ca exista clienti pentru orice soi de literatura, ca orice fel de literatura este vrednic de a fi difuzat. Cartile se publica dupa cerere, iar nu in virtutea vreunei notiuni inaccesibile a artei. Ba dimpotriva, editurile lucreaza in scopul unei literaturi accesibile, daca nu ca profunzime, cel putin ca raspandire.
Judecatile asupra valorilor universale ale literaturii nu isi au locul in industria editoriala, la fel cum nu isi mai au locul nicaieri intr-o epoca postmoderna. Fiecare se creeaza pe sine dupa cum crede de cuviinta. Identitatile se fluidizeaza in absenta definitiilor si a valorilor absolute, iar rezultatul este uneori o confuzie generata de varietatea de alegeri. Intr-un final, nimeni nu poate alege in locul nostru si, pentru acest motiv, editurile nu definesc valori universale care sa faca alegerea unei carti mai usoara, ci lasa optiunea intru totul in mainile cititorilor, laolalta cu judecatile asupra literaturii ca arta.