Epoca Web 2.0
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura controversei » dosar
Autor: Cosana Nicolae
Divertismentul pare a fi cuvantul-cheie al industriei editoriale, daca nu chiar al conceptului curent de literatura. Si asta pentru ca, mai ales in ultima vreme, imperativul entertaining-ului exercita o presiune formidabila asupra literaturii & agentilor ei. Parafrazand propozitiile care dau regula jocului, ea suna astfel: „Profunzime“, „imaginatie“, „adevar“, „autenticitate“ – ok, cuvintele astea suna bine. Dar nu le-am putea primi pe un suport comercial? Vrem profunzime, dar e mai dragut sa o gasim intr-un thriller decat in cine stie ce carte plictisitoare.
Asadar:
Cat de in (ne)regula este acceptarea suportului de tip divertisment pentru literatura?
Trendul trebuie urmat/speculat sau contrazis?
Se poate vorbi despre o contaminare retroactiva a clasicilor? Daca da, cum fac fata clasicii (de la Homer pana la Dostoievski) concurentei?
Sunt autorii de thriller plafonati din capul locului pentru ca scriu pe un suport comercial?
Pot fi acceptate staruri precum Hammett, Chandler, Elmore Leonard (autori de policiers, arondati asadar din capul locului unui gen „marginal“) ca exemple de varf, cu nimic inferioare unora care fac „arta“ in regimul unui realism nesupus codului unui gen de consum?
Cum ar trebui interpretata hibridizarea actuala intre high literature si literatura de consum din romanul occidental (unde mari autori precum Pynchon folosesc masiv si fara greturi structuri de thriller)?
Este plictiseala un criteriu estetic valabil?
Pentru mine, intrebarile acestui chestionar (care articuleaza, in ultima instanta, problematica naturii si a consecintelor „productiei si consumului“ culturii) par a veni din bastionul-fantoma al culturii inalte. Cultura in epoca actuala nu poate fi inteleasa separat de alte aspecte ale vietii sociale, cum ar fi modernizarea, urbanizarea, noile media si dezvoltarea economiilor globale. Theodore Adorno si Max Horkheimer considerau inca din anii saizeci, cand in lumea occidentata s-a produs dezintegrarea vechii distinctii „inalt“/ „trivial“, ca obiectele culturale sunt produse in acelasi fel in care alte industrii produc alte obiecte. Cu alte cuvinte, standardizarea productiei creeaza produse culturale standardizate si interschimbabile, ceea ce duce la standardizarea consumului.
In prezentul dominat de medierile permanente intre institutiile care construiesc informatiile, distributia progresiva a culturii la nivel de masa da seama despre felul in care sfera publica influenteaza ideile si sistemul nostru de valori. Imaginile si ideile circula cu repeziciune de la arta „inalta“, de la suportul tiparit al cartii, catre televiziune, film, suporturile video si internet printr-o serie de tehnologii media. Se mai poate in prezent ca discutiile estetice despre gust si valoare sa se transforme in ritualuri de discriminare si excludere sociala? Chiar sunt valorile eterne puse in pericol de privirea coroziva a „multimii“?
Traim, vrand-nevrand, intr-o lume ce ne bombardeaza perceptiile cu foarte multe informatii ce se cer procesate rapid. Senzatiile noastre raspund tuturor stimulilor actuali si sunt determinate de felul in care acesti stimuli opereaza asupra mai multor registre senzoriale in mod simultan, complicand astfel orice teorie am invata despre felul cum trebuie sa citim si sa pastram canonul literar. Multi scriitori contemporani, dintre care Thomas Pynchon este doar un exemplu, reflecta, dincolo de alte lucruri, exact acest tip de perceptie multidimensionala.
In acelasi timp, sistemul de productie al bunurilor de larg consum genereaza noi tipuri de public, modeleaza gusturi si genereaza dorinte. In epoca tuturor hipertextelor, a ceea ce se numeste Web 2.0 si a jocurilor pe computer, povestile la care avem acces sunt mult mai interactive, iar noi devenim de multe ori participanti activi in deslusirea potentialitatilor unei naratiuni. In anii nouazeci au aparut o serie de teorii despre ciber-spatiu si lumi virtuale care au fost aplicate textelor literare. De exemplu, Michael Heim si Marie-Laure Ryan, mergand pe urmele unor teoreticieni ca Jean Baudrillard, Michael Benedikt sau Guillermo Gomez-Pena, au discutat cum motive ca magia, lumile paralele, necunoscutul, jocul, visul sau cautarea, ca modalitati de expresie ale realitatii si identitatii virtuale, se pot aplica asupra studierii romantului medieval.
Noile forme media ne reconceptualizeaza atat timpul, cat si spatiul, si ne fac sa reconsideram deopotriva identitatea autorilor, cititorilor sau a consumatorilor de produse de orice fel, fie ele culturale sau nu. Daca ne situam inauntrul acestei intelegeri mai dinamice a esteticii actuale, avem mai putine frisoane la gandul „hibridizarii“ dintre arta inalta si cultura de masa. Aceasta din urma participa implicit la felul in care se construiesc canonul literar, studiile critice si pedagogia, iar contaminarea genurilor, unul din fenomenele societatii de consum, functioneaza acum din plin si la noi.