Kobo Abe. Cu masca, fara masca
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
Privit nu o data drept unul dintre cei mai influenti autori japonezi ai ultimelor decenii, afirmat deopotriva ca prozator, dramaturg, critic literar si fotograf, Kobo Abe se raporteaza mereu la literatura occidentala moderna, mai cu seama la opera lui Franz Kafka, fapt evident in mai toate romanele sale, de la „Femeia nisipurilor“ (1962) la „Chip strain“ (1964) sau „Harta arsa“ (1967); dar si la scrierile lui Albert Camus sau Samuel Beckett, apropiindu-se de literatura absurdului si prin activitatea sa regizorala, care isi pune amprenta asupra prozei pe care o scrie el insusi: o proza strabatuta de tema identitatii si a crizei profunde in care s-ar afla societatea moderna. Romanul „Barbatul-cutie“, aparut in anul 1974, nu se abate nici el prea mult de la modelul impus deja de scriitor si adoptat si de alti autori niponi: la fel ca si in „Femeia nisipurilor“, Kobo Abe creeaza aici un univers oniric si halucinant, kafkian de-a dreptul si, la fel cum procedeaza, uneori, Kenzaburo Oe, alege naratiunea la persoana intai, singura in stare sa redea experientele-limita din viata personajelor. Ca avem de-a face cu un roman de-a dreptul kafkian este evident de la bun inceput, caci ce altceva sunt amanuntele incluse in text – mai ales cele legate de labirintul orasului pe care naratorul il strabate parca la infinit – decat trimiteri la „Procesul“ sau „Metamorfoza“ lui Kafka? Mai ales la acest din urma titlu, caci naratorul va ajunge sa se perceapa pe sine insusi ca fiind altfel, diferit de ceilalti, iar singura solutie pe care o gaseste pentru a rezolva instrainarea va fi, ca si in cazul personajului principal din „Chip strain“, construirea unei masti. Dar o masca diferita, de asta data, reprezentata mai exact de o cutie de carton pe care va alege s-o poarte tot timpul pe cap, apoi chiar sa-si paraseasca locuinta si sa traiasca pe strazile marelui oras, adica in cutia care-i va tine loc si de masca, dar si de casa.
Evident, problemele incep imediat ce barbatul adopta complet neobisnuita masca, transformandu-se in barbat-cutie, deoarece aceasta are tendinta – sau el are senzatia... – ca acest obiect ii determina, din acea clipa, si comportamentul. Nou si inedit caz de Doctor Jekyll si Mister Hyde, dar si prelucrare a unei vechi teme literare, cu deosebirea ca aici omul nu-si pierde umbra, ci chipul. Iar in peregrinarile sale, el va intalni mai multi barbati-cutie decat si-ar fi imaginat ca pot exista, dar si oameni aparent obisnuiti vrand sa devina barbati-cutie, mai ales doctorul care incearca sa-l determine sa accepte un inedit schimb de roluri si de identitati, fapte inregistrate cu grija de narator in carnetul sau. Semn foarte important, acesta din urma, ca autorul creeaza un adevarat text in oglinda, fiecare noua ipostaza a naratorului nefiind altceva decat o reflectare a altei parti a sinelui. Astfel ca, din alegorie existentiala, Barbatul-cutie devine un studiu psihologic extrem de subtil, aducand in discutie nu doar problema identitatii, ci si imposibilitatea comunicarii, singuratatea omului intr-un univers pe care el il recepteaza ca agresiv si alienant. Si, deopotriva, o noua si neasteptata abordare a temei dublului, desigur in alt sens decat o facea Poe, de exemplu, dar la fel de convingatoare. Kobo Abe da senzatia ca priveste totul prin oglinda si, de asemenea, de dincolo de ea, tocmai cu scopul de a descoperi – sau de a-si face personajele sa descopere – ce se afla dincolo de masca, subtila sugestie a unei ratate cautari de sine pe care o traieste naratorul, si pe care o recepteaza ca pe o veritabila initiere negativa.
Cautarea permanenta de sine, dorinta omului de a-si gasi si exprima sau, dimpotriva, de a-si ascunde identitatea profunda si adevarata a fost un proces indelungat si, nu o data, presarat cu sovairi sau cu cele mai diverse interdictii, dictate fie din interior, fie, mai frecvent, din exterior. In contextul prozei aparte a lui Kobo Abe, si mai ales in cazul „Barbatului-cutie“, problemele legate de reflectare, mai mult sau mai putin mimetica, vor incepe sa-si joace, extrem de evident, propriul rol. In fond, intalnirile naratorului cu numerosii barbati-cutie care circula nestingheriti prin oras, ca si lecturile pe care le face el din insemnarile altora, desemnati, in buna traditie kafkiana, drept A, B, sau C, nu reprezinta altceva decat nenumarate reflectari pe care le provoaca si la care se supune de bunavoie. Efectul specular este sporit, apoi, de implicarea cititorului insusi in acest proces, de aici permanenta suprapunere a planurilor si vocilor narative, ca si adevaratul efect de vertij pe care o lectura grabita a acestui roman il poate provoca. Respinsa de moralisti, pe motiv ca ar deforma imaginea, oglinda reprezinta obiectul privilegiat fara de care dubla privire, introspectiva si mimetica, nu poate avea loc; iar in absenta acesteia, nici individul nu se poate defini pe sine insusi ca subiect. Astfel, atentia pe care si-o acorda omul in lumina dictonului „cunoaste-te pe tine insuti“ ii da voie sa se surprinda in suveranitatea constiintei sale, in vreme ce, construindu-se ca pura imagine (reprezentare) in oglinda reprezentata de Celalalt, el devine, in fond, un adevarat spectacol pentru el insusi, aflat mereu sub lupa unei priviri exterioare. Numai pe acest dublu fundal s-a putut afirma importanta evidenta pe care „constiinta speculara“ o are si de care este marcat in cel mai inalt grad romanul lui Kobo Abe: a (se) vedea si a fi vazut, a se cunoaste si a fi cunoscut sunt acte solidare.
Se poate vorbi, in acest context, despre constituirea, in cadrul evolutiei procesului tot mai complicat de cunoastere de sine si, de asemenea, de cunoastere a Celuilalt din „Barbatul-cutie“, a unei adevarate „apologii“ a aparentei, deoarece idealul ad-hoc al noului tip de om asocial ia nastere doar pornindu-se de la aceasta dubla functie a reflectarii. In acest context, putem afirma fara nici o indoiala ca personajul incepe sa-si poarte haina (a se citi cutia…) exact in aceea si masura in care si haina il va purta pe el. In plus, cel mai adesea, adevaratul barbat-cutie nici nu consulta oglinda doar pentru a vedea toate amanuntele eului sau profund (nu o data, trebuie sa recunoastem, suficient de detestabil), ci tocmai pentru a da o realitate cat mai consistenta acelei imagini pe care o asteapta Celalalt sau, alteori, ceilalti, si care se gaseste la jonctiunea dintre un adevar prea crud pentru a fi prezentat si un artificiu care sa il faca prezentabil. Ca, uneori, se intampla ca obiectul reflectarii sa dezvaluie chipul fara masca, nu o data aflat in directa relatie cu moartea sau, in orice caz, cu viata umbrelor, asa cum se intampla in cazul intalnirilor cu fata, asistenta medicala cu picioare frumoase, este adevarat si tine de riscurile pe care le comporta fenomenul in sine al transformarii si incercarii ulterioare de oglindire, reflex, si el, al ambiguitatii relatiilor extrem de complexe si al tensiunilor doar uneori evidente dintre a fi si a parea. Reflectare si contemplare prelungita a propriei imagini – nimic altceva, in fond, decat o acuta luare la cunostinta a limitelor fiintei, precum si a actiunii nemiloase a timpului. Nimic altceva decat, cu alte cuvinte, o surprindere a mereu dureroaselor nelinisti pe care orice fiinta umana incearca, cu disperare uneori, sa le eludeze…
Apoi, in „Barbatul-cutie“, cititorul are in fata o lume dominata, dupa cum textul sugereaza la tot pasul, de o halucinanta viziune a vidului, numai ca, aici, vechiul concept nipon de kyomu no arigatasa devine instrainare, singuratate, alienare. Se intampla asa tocmai pentru ca strategia aleasa de narator este aceea a mascarii si deghizarii. In general – si, cel putin, la nivel teoretic – masca nu modifica personalitatea celui ce o poarta, fapt care ar da de inteles ca sinele e imuabil si neafectat de acest tip de manifestari contingente. Numai ca primejdia exista, fiind evidenta in cazul cartii de fata, caci vrand sa prinda fortele altcuiva in capcanele chipului sau – asa cum procedeaza naratorul – purtatorul mastii va deveni, la randul sau, posedat pe de-a-ntregul de Celalalt. Iar barbatul-cutie, in ciuda protestelor si strategiilor sale care ne-ar putea induce, la un moment dat, in eroare, are, de fapt, nevoie ca ceilalti sa-i semene, sa adopte, la randul lor, strategia retragerii in cutie. De aici nevoia sa de a reveni la spital si de a negocia cu doctorul despre care stie de la bun inceput ca e un fals barbat-cutie. Cu toate acestea, nu se poate dispensa de el, tocmai pentru ca doctorul reprezinta oglinda in care naratorul incearca sa se priveasca si sa se recunoasca, raportand intregul univers la propriul model si mod de existenta. Imagine mimetica, pura reprezentare, apoi tulburare mijlocind si insotind obligatoriu cunoasterea de sine, oglinda, reala sau simbolica, se dovedeste astfel a fi un adevarat labirint borgesian in care personajul lui Kobo Abe, aflat parca pe un drum nesfarsit, va fi intotdeauna departe de vreo iesire care, si asa, era suficient de improbabila de la bun inceput. Pentru ca, desi in numeroase texte masca este simbolul identificarii, ea se dovedeste si capabila a provoca adevarate drame, romanul lui Kobo Abe inscriindu-se in aceasta directie, caci naratorul se identifica intr-atata cu cutia sa, masca perfecta, incat nu mai reuseste sa traiasca fara ea, transformandu-se astfel el insusi intr-o imagine reprezentata. Iar de la atitudinea celui care alege, ca mod de viata, sa contemple sau sa se autocontemple la nesfarsit mai este doar un pas, poate chiar numai o jumatate (iar naratorul, cel care va deveni, din proprie initiativa si prin proprie optiune, pe jumatate obiect, nu va intarzia sa-l faca) spre alternativa pe care o reprezinta, in fata vietii si a existentei autentice, deghizarea, travestirea, salvarea prin masca. Numai ca masca aceasta se dovedeste a fi doar o salvare iluzorie si, in plus, incarcata, in ceea ce-l priveste pe autorul insusi, cu multiple semnificatii, cel mai adesea trecute cu vederea. Astfel, barbatul-cutie seamana de-a dreptul socant cu celebrele portrete neconventionale ale lui Arcimboldo, dar, de asemenea, ne poate duce cu gandul si la cateva desene ale lui Dürer ce infatiseaza personaje care aduc a cutii suprapuse sau, de ce nu, chiar la fiintele compuse din sertare ce strabat pictura lui Salvador Dalí.
Romanul „Barbatul-cutie“ sta marturie, in acest fel, nu doar pentru profunda influenta pe care proza moderna occidentala – fie ea experimentala sau nu – a avut-o asupra scriitorului nipon, ci, in egala masura, pentru modul in care Kobo Abe a ales sa se raporteze la cultura universala, in ansamblu, pentru a spune cateva lucruri esentiale despre oameni si relatiile interumane, despre singuratate, despre masti si posibila (si inspaimantatoarea) reificare a fiintei, despre comunicare si dificultatile ce-i pot aparea in cale. Si, adesea, chiar si despre acele aspecte la care ar fi mai comod, poate, sa nu ne gandim niciodata.