Operatiunea Metanoia
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura polemica »
Autor: Mihai Iovanel
Nu am inteles din prima ce vrea sa spuna autorul intr-un text polemic publicat de Alexandru Bogdan Duca in „Cultura“ („Despre Comunism, Tismaneanu si… metanoia“, nr. 36), acum doua saptamani, text in care avea bunavointa sa se refere de vreo doua ori si la mine.
Cum, intre timp, am progresat cu intelegerea, ma simt in masura, cu scuze pentru intarziere, sa spun cateva cuvinte despre textul lui Duca.
E vorba acolo, printre altele, despre un concept.
Conceptul e acela de metanoia. Urmeaza, in ceea ce il priveste, un citat mai lung din Duca: „Romanii, desi merg pe la biserici, desi fac rugaciuni, desi fac matanii, desi se inghesuie sa stea la coada pentru a saruta Sfinte Moaste sau icoane facatoare de minuni, sunt straini de un concept fundamental al Crestinismului: metanoia, capacitatea de a se schimba a oamenilor. Autorii bisericesti romani au tradus acest termen grec in mod neinspirat prin... pocainta, concept mult mai juridic, lipsit de intelesuri fiintiale. Acest handicap teologic are efecte asupra spiritului civic al poporului nostru. Etica ortodox-valaha generata de o astfel de teologie este una in care nu se mai gaseste loc pentru concepte ca «indreptare» sau «schimbare».
In aceasta logica se explica nu numai existenta CNSAS-ului, dar si a placerii morbide cu care opinia publica sta sa vada cine a fost turnator sau nu. Desi nu trec decat in procent de 10-15% pe la biserica, drept-credinciosii romani sunt foarte doritori sa cunoasca dosarele de securitate ale ierarhilor ortodocsi, fiind sincer ingrijorati ca Biserica lor stramoseasca ar incapea pe mana unui – Doamne fereste! – securist sau criptocomunist“.
O logica „inspirata“
Am dat acest lung citat pentru ca in fata lui logica mea se simte ca o grisina in mainile unui palmas.
Incerc sa il reiau, rezumandu-l: dat fiind ca termenul „metanoia“ a fost tradus defectuos de „autorii bisericesti romani“, fiind echivalat cu nefiintialul „pocainta“, spiritul civic al poporului roman s-a trezit blagoslovit cu ditai handicapul. Acest handicap (civic si fiintial) a generat fenomenul numit CNSAS.
OK. Logica lui Duca mai e cum mai e pana in acest punct; de aici incolo insa urmeaza partea hard.
Reiau: „Posibilitatea ca multi dintre clericii care au semnat pacte cu Diavolul inainte de 1989 (daca nu chiar toti) sa se fi schimbat in bine, spovedindu-se si asumandu-si un mod mai crestinesc de viata, ii lasa pe romanii nostri indiferenti.“
Dupa Duca, observ, posibilitate=act. Pentru el, posibilitatea ca unii preoti turnatori sa se fi schimbat = certitudinea ca unii preoti s-au schimbat. Altfel de ce i-a mai incondeia pe romanii care, cuprinsi de o „placere morbida“ (si data fiind aceeasi proasta traducere a termenului de „metanoia“), pierd timpul cu starea meta a dosarelor? Si, de altfel, Duca nici nu lucreaza cu termeni prudenti de felul „unii preoti“. Nu, Duca se avanta direct la „multi preoti“, dupa care, nemultumit, rectifica: „daca nu toti“.
Conform logicii lui Duca, toti borfasii (aleg, iata, tagma celor cu pacate veniale, nu pe a violatorilor, tortionarilor sau a ofiterilor de securitate) ar trebui lasati in libertate, data fiind posibilitatea ca unii dintre ei, adica multi (daca nu chiar toti) sa se fi pocait pentru portofelele furate.
Ce sa zic? As crede ca emitatorul acestor prostioare stie ce spune doar daca as vedea with my own eyes Duhul Sfant in hulubaria lui Duca; atunci doar i-as accepta bizara logica sub cuvant ca este inspirata de sus. Atunci, si nici atunci...
Necinstirea lui Tismaneanu
In fine. Dupa consideratiile cu care v-ati putut regala mai sus privind „metanoia“ ettetera, Duca trece la adevarata miza a articolului sau polemic. Tot acel lung discurs privind metanoia i-a servit doar pentru a-l introduce pe Vladimir Tismaneanu in scena. Mai bine zis, acel Tismaneanu pe care sussemnatul, inhaitat cu Alex Cistelecan, l-am fi necinstit in cateva articole publicate in „Cultura“.
Iata ordinea in care au curs textele.
Mai intai, Cistelecan a publicat in „Cultura“ un montaj de citate din Tismaneanu („Refuzul de a uita“, nr. ). Tismaneanu a raspuns enervat si ridicol – „Din nou despre refuzul de a uita“, „Evenimentul zilei“, 16 august 2007). Eu i-am raspuns lui Tismaneanu („Apararea Tismaneanu“, „Cultura“, nr. ) – nu pentru a-l apara pe Cistelecan, care e baiat mare si se poate apara si singur, ci pentru ca textul lui Tismaneanu era prea gresit pentru a nu-i raspunde. La o saptamana dupa aia, Cistelecan a intocmit si el un raspuns („O mie de reamintiri, o singura uitare“, „Cultura“, nr. ). That’s all.
Iata insa cum a penetrat aceasta nevinovata succesiune de articole constiinta lui Duca: „nu pot accepta executia publica a unui om vinovat doar pentru «crima» de a fi avut curajul sa se schimbe. Aceasta poate si din ratiuni subiective, fiind, prin convingerile politice si prin backgroundul parintilor mei, in aproximativ aceiasi situatie de familie cu domnul Tismaneanu“.
Iata-ma, la pachet cu Cistelecan, transformat in gade al lui Tismaneanu. Ma rog, se putea si mai rau. Dar, passons.
Deci. Cum il introduce Duca pe Tismaneanu in scena si povestile pe care le spune pe seama lui – toate astea sunt afacerile lui Duca.
Insa, referitor la articolul meu, Duca scrie: „aflam cum domnul Vladimir Tismaneanu NU are dreptul moral de a condamna Comunismul pentru simplul motiv ca... a indraznit sa fie comunist, produs al regimului comunist“.
Iata ce am scris eu: „Raspunsul meu la intrebarea «este Vladimir Tismaneanu in masura sa condamne comunismul, desi, in regimul specific profesiei sale, aceea de intelectual, s-a integrat cu brio, pentru o vreme, sistemului?», raspunsul meu la aceasta intrebare este: nu stiu. Sau, in cel mai bun caz, pot merge pana la a concede: De ce nu?“ De aici insa si pana la acel NU pe care Duca pretinde ca l-a vazut in textul meu e o distanta pe care presupun ca nici porumbelul acela nu s-ar incumeta sa o strabata.
Nu e singurul loc in care Duca este inspirat. Alex Cistelecan are de asemenea onoarea de a se bucura de un Duca intrat intr-o astfel de dispozitie speciala.
„Aceste atacuri“, scrie Duca, „au inceput printr-un articol amuzant ca stil, dar incorect din punct de vedere moral, al domnului Alex Cistelecan, in care acesta ne povesteste cum citeste cu pasiune scrierile comuniste din tineretea lui Vladimir Tismaneanu. Mesajul evident este acesta: «Iata ce comunist notoriu a fost chemat sa prezideze intocmirea rechizitoriului comunismului romanesc!»“
Uau. Tot ce facuse Cistelecan fusese sa monteze intr-un dispozitiv ironic cateva texte ale lui Tismaneanu, in care acesta dadea copios citate din Ceausescu. De aici si pana la un mesaj evident, ba chiar un mesaj scris nu in stilul perfect al lui Cistelecan, ci in stilul caltos al lui Duca... hm.
Cinstirea lui Tismaneanu
Din lipsa de spatiu, ma vad obligat sa renunt la lucrurile interesante din articolul lui Duca pentru a ma ocupa de lucrurile cele mai interesante.
E vorba de cuplul metanoia-Tismaneanu.
Conform lui Duca, povestea lui Tismaneanu arata asa:
„Fiu al unor castigatori ai istoriei (domnul Tismaneanu s-a nascut dupa venirea comunistilor la putere), tanarul Volodea beneficiaza de toate avantajele regimului comunist. Locatar al cartierului Primaverii, coleg de clasa cu Nicu Ceausescu, tanarul Tismaneanu cunoaste mai ales aspectele placute ale marxismului, atat ca filosofie, cat si ca doctrina politica aplicata. Ce i se putea cere altceva decat sa devina un avatar (mult mai cuminte, din punct de vedere al activismului revolutionar, e drept) al parintilor sai. Si exact asta va face, fiind un ganditor marxist autentic si, foarte probabil, pentru ani buni, un comunist convins. Om inteligent, cu scriitura buna, Vladimir Tismaneanu va avea o activitate publicistica pe masura capacitatii sale, scriind dupa propriile sale convingeri, autentic marxiste.
La un moment dat are loc dumirirea lui Vladimir Tismaneanu. Acesta isi da seama de prostia numita „comunism“, pleaca din tara (desi, repet, in Romania poate ca ii era mult mai comod din punct de vedere material) si devine unul dintre cei mai buni specialisti americani in comunism si in dezastrul presupus de acesta.
Dar sa reflectam putin asupra acestei dumiriri. (...) Este vorba acolo despre o ruptura sufleteasca nu numai fata de o ideologie din carti, ci fata de o lume intreaga. In momentul in care Tismaneanu are parte de aceasta metanoia, el trebuie sa plece nu numai din tara, ci si din familie. O asemenea schimbare nu se face fara transformarea automata a tuturor celor din jurul sau in adversari“.
Vivat metanoia romana!
Muy bien. Nu as avea nimic de obiectat impotriva acestei frumoase povesti pe care o toarna Duca, daca ea nu ar scartai in cateva puncte esentiale.
(i) descrierea de catre Duca a activitatii publicistice a lui Tismaneanu ca fiind „pe masura capacitatii sale“, de „om inteligent, cu scriitura buna“, este de un sarcasm involuntar strivitor pentru Tismaneanu. Una e activitatea de publicist marxist, alta e citarea copioasa a lui Ceausescu, de la care Tismaneanu nu s-a dat in laturi in numeroase ocazii. Cum explica asta Duca? Prin conditionarea lui Tismaneanu de catre mediul familial? No way: in momentul in care Tismaneanu dadea citatele respective era cat se poate de dumirit. O spune singur, de altfel, atunci cand in articolul din „Evenimentul zilei“ se „apara“ (de fapt acuzandu-se) cu un citat din Dan Stanca: „Intr-un numar din «Aldine» din toamna anului trecut, Dan Stanca povesteste despre cartile pe care le citeam si despre care vorbeam cat se poate de deschis cu prietenii mei (Koestler, Nadejda Mandelstam, Aron, Conquest, Orwell)“.
Deci pica argumentul nedumiririi lui Tismaneanu. Cand cita din Ceausescu, Tismaneanu era cat se poate de dumirit. Cum se explica atunci acele citate altfel decat prin oportunismul cel mai detestabil? Astep cu nerabdare opinia lui Duca.
Prin asta nu vreau sa spun ca Tismaneanu nu s-ar fi „rupt“ de lumea comunista. S-a rupt: dar nu inainte de a exploata cinic avantajele pe care odioasa lume i le oferea. Iar atitudinea lui Tismaneanu de dupa „metanoia“ nu poate decat sa intareasca acest lucru. In articolul din „Evenimentul zilei“ spune cumva Tismaneanu ca ii pare rau pentru acele citate? Nu: spune ca volumul in care ele apareau nu a avut circulatie... Vivat, deci, metanoia romana!
„O interesanta teorie“
Inca ceva. Duca observa sarcastic „un salt calitativ si in criticile domnului Iovanel: a reusit sa treaca de la garajul lui Liiceanu la scrierile sale“. Apoi: „Finalul articolului domnului Iovanel ne descrie, apoi, o interesanta teorie menita sa arate (inca o data? o sa devina o obsesie?) cat de rau e domnul Liiceanu si cat de partizani si cointeresati sunt «paltinisenii»“.
Din cate tin minte, interesanta mea teorie (care nu se referea neaparat la „paltiniseni“) nu era scoasa din hulubarie, ci se baza pe cateva exemple. Duca prefera sa uite de ele. Daca asa ii e mai usor, de ce nu? Totusi, daca doreste, ii pot documenta problema. Il pot trimite, daca vrea, la un text de anul trecut al lui Mircea Mihaies, in care il infiera pe Adrian-Paul Iliescu pentru o recenzie aparuta in anii ’80, recenzie atinsa, la interventia „corecturii“, de cateva sabloane ale limbajului de lemn curent in epoca. Din acele sabloane foarte contextuale, neimputabile de altfel celui care le semna, Mihaies extragea teoria ticalosiei fundamentale a lui Adrian-Paul Iliescu. De ce a facut-o? Pentru ca Adrian-Paul Iliescu il deranjase. A piuit insa Mihaies vreun cuvintel despre textele in care Tismaneanu il cita pe Ceausescu? Nu, dimpotriva: Mihaies sta vajnic cu o oala de fierturi pe meterezele onoarei de familist a lui Tismaneanu, pentru a binecuvanta capatanile celor care se nevoiesc sa o pateze.
In rest (sper ca macar aici Duca sa inteleaga despre ce e vorba), Doamne-ajuta!