Mara Rosculet
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Abordarile sociologice ale literaturii nu s-au bucurat la noi de o reputatie prea buna. Si asta nu de ieri, de azi, ci chiar de la inceputurile criticii noastre literare. De altfel, transand in favoarea sa disputa cu Gherea, Maiorescu parea sa fi orientat ireversibil critica romaneasca in directia „esteticului“. Drept e, apoi, ca tocmai regimul care a sustinut cel mai intens utilizarea perspectivei sociologice in literatura a fost, de fapt, cel care i-a dat acesteia lovitura de gratie. Urmarea a fost ca mefienta fata de marxism a dus, in critica ultimelor decenii, la o neincredere fata de sociologie in genere. Si, implicit, la o punere intre paranteze a unuia din cele mai interesante compartimente ale studiului literaturii, si anume raporturile acesteia cu viata sociala. Se mai adauga aici si o alta cauza, care deja nu mai depinde de ideologie, ci de limitele insesi ale metodei: majoritatea interpretarilor sociologice din critica anilor ’60-’80 (de la, sa zicem, Z. Ornea si Paul Cornea pana la Mihai Dinu Gheorghiu) tin mai degraba de sociologia literaturii decat de critica sociologica propriu-zisa. Ele sunt, cu minime exceptii (dintre care poate ca cea mai importanta este „Arca lui Noe“), mai ales analize ale institutiilor culturale si abia in al doilea rand ale textelor literare.
Nu stiu care va fi viitorul criticii de inspiratie sociologica in Romania. Probabil ca, privind lucrurile pe termen scurt, directia e compromisa mai ales din cauza aversiunii fata de marxism (care, cu toate derapajele lui ideologice, a dat totusi cele mai avansate instrumente in domeniu). In orice caz, relatia dintre literatura si societate e o miza mult prea mare pentru a scapa printre degetele criticilor. E posibil ca aceasta sa fie „recuperata“, in urmatorii ani, pe filiera studiilor culturale, din care, iata, avem acum un specimen in recenta carte a lui Daniel Vighi, „Onoarea si onorariul“. E vorba aici, daca nu ma insel, de o prima tentativa mai ampla de a utiliza arsenalul studiilor culturale in interpretarea unui scriitor roman „canonic“. Chiar daca aceasta optica nu e asumata pe deplin de autorul cartii, atat conceptele de baza – si anume opozitia weberiana dintre „Statusul mostenit“ si „Statusul dobandit“ -, cat si un pasaj cu tinta polemica din capitolul final, care celebreaza rasturnarea de paradigma din studiul literaturii („Teoria textuala de mai ieri, ca ultima consecinta radicalizata a unei modernitati insurectionale, pare sa se intoarca implacabil spre realitatea de dincolo de text. Studiile culturale, cele referitoare la imaginar si la poietica lui par a fi tot atatea raspunsuri hermeneutice novatoare.“) justifica o atare afiliere. Sunt curios ce reactii va starni la noi o astfel de grila „culturalista“ in sens larg, mai ales ca ea atenteaza la „esteticul“ atat de drag criticii noastre. Dar asta e deja alta poveste, in care cuvantul decisiv il vor avea, fara indoiala, interpretii si nu teoriile. Oricum, cert e ca pe afara studiile au dat destule rezultate interesante. De pilda, ca sa ma opresc la cadrul mai redus al economiei politice, unde pare sa se aseze si cartea lui Daniel Vighi, una din cele mai bune carti pe care am citit-o in ultima vreme este studiul lui James Thompson, „Models of Value. Eighteenth-Century Political Economy and the Novel“ (1996), in care cercetatorul american interpreteaza conservarea conceptului de valoare intrinseca din romanele epocii un raspuns la instabilitatea pietei monetare engleze a vremii.
De la studiile culturale la ghidul practic
Nu va speriati, totusi. Nu acesta e cazul lui Daniel Vighi. Altele sunt problemele lui. In primul rand, informatia bibliografica, preluata adesea la a doua mana. Chiar si din scrierile lui Max Weber traduse in romana, Vighi nu citeaza decat „Teorie si metoda in stiintele culturii“, desi teoria pe care o vehiculeaza se afla concentrata mai cu seama in „Etica protestanta si spiritul capitalismului“. Tot prin intermediari sunt folositi si Platon, Jeremy Bentham sau Tocqueville. In fine, daca tot veni vorba de surse, oare din toata bibliografia internationala consacrata inferioritatii femeii in secolul XIX Daniel Vighi nu a gasit o alta sursa mai convingatoare decat Cristian Ciuperca?
In orice caz, efectele acestei stapaniri precare a informatiei se observa in partea analitica. Intre treimea cartii care citeaza/rezuma diverse teorii de economie politica si treimea in care autorul isi desfasoara interpretarile proprii – restul volumului fiind umplut prin citate copioase din Slavici – exista o diferenta de la cer la pamant. Iata, de pilda, ce scrie Vighi despre capitalism: „Ca sa reusesti in lumea capitalista e nevoie de mai multe lucruri, printre care, si poate ca nu cel dintai in ordinea firii, sa fii sarac si sa nu mai vrei sa fii asa“. (p. 15) Rezon! Dar oare ce se intampla cu cei care sunt deja bogati si nu mai vor sa fie „asa“? Adica vor sa fie si mai bogati. Inseamna ca ei nu „reusesc“ in capitalism? Si, in definitiv, ce sarac n-ar vrea „sa nu mai fie asa“? Asta inseamna ca toate colectivitatile umane au fost si sunt capitaliste? Mai precis e, in schimb, conceptul „criza de tip cutitul la os“, definit la modul caragialesc prin axioma ca „ceea ce nu mai merge se prabuseste cu totul“ (p. 91). Oricum, daca definitiile sunt de ghid practic, la fel sunt si analizele. Iata cum comenteaza Vighi decizia Popii Tanda de a trece de la ocara la exemplu personal: „Ceea ce pot spune este ca istoria se hraneste din miscarea gandului despre cum anume poate fi modificata curgerea ei. Daca nu gandesti istoria, nici nu poti avea posibilitatea de a interveni in vreun fel anume in ea. Esti captivul unui implacabil fatal
Sa trecem, acum, la teza centrala a cartii lui Daniel Vighi, pe care, derivand-o din teoriile lui Weber si ale lui Fukuyama, autorul o formuleaza astfel: „Onoarea, ca aspiratie a lumii vechi, aristocratice, intra in competitie cu neistovita Negociere a Statusului, specifica lumii burgheze“. Opozitia dintre Onoare si Onorariu este proiectata apoi istoric (prima fiind o reminiscenta traditionalist-romantica, cealalta – un indiciu al capitalismului modern) si geografic (Onoarea regatenilor vs Onorariul banatenilor), pentru ca autorul cartii se deduca de aici – cum el insusi scrie pe coperta a IV-a – „specificitatea prozei banatene“, ilustrata prin opera lui Slavici (mai exact, intr-o parte a ei, adica prin „Mara“, „Popa Tanda“ si „Budulea Taichii“). Cateva observatii am de facut in aceasta privinta. Mai intai, cei doi termeni propusi de Vighi nu se exclud unul pe celalalt: Onorariul este in numeroase cazuri doar o garantie a Onoarei si exemple destule se pot gasi, in acest sens, in toata literatura romana (inclusiv in „Mara“). In al doilea rand, nu e deloc adevarat ca Onorariul ar fi specific banatenilor: el e implicat, in proportii diferite, in toata proza noastra rurala, unde oamenii sunt judecati de regula dupa cat „au“, si asta indiferent de provincia in care traiesc (asa se intampla si in „Ion“, si in „Morometii“, de pilda). E drept ca aici apare o noua opozitie (aceea dintre capitalul funciar si capitalul financiar, dintre bunuri si bani); insa cel care ar fi trebuit s-o sesizeze si s-o explice este Daniel Vighi si nu eu. In fine, Onorariul apare, in egala masura, la prozatorii romani preocupati de problema parvenirii. Numai ca – mi-ar putea replica autorul cartii de fata – arivismul si avaritia sunt sanctionate, in romanele „regatene“, de catre perspectiva auctoriala. Intr-adevar. Dar asta inseamna oare ca, spre deosebire de „moralistii“ cu pricina, Slavici incurajeaza acumularea de capital ca scop in sine?
Pentru realismul capitalist
Daniel Vighi pare sa raspunda afirmativ la o asemenea intrebare. In fond, chiar si faptul ca opune cele trei texte amintite moralismului romantic (adica Onoarei) din „Moara cu noroc“ si „Padureanca“ sustine o atare ipoteza. In realitate, insa, raspunsul se lasa asteptat. Si aceasta deoarece Daniel Vighi nu comenteaza textele lui Slavici, ci lumea din textele lui Slavici. Or, o asemenea situare prezinta doua inconveniente majore. In primul rand, ea ii infirma inca o data autorului pertinenta disocierii din titlul cartii: in fond, si Dinu Paturica si Tanase Scatiu credeau, asemenea Marei, in Onorariu. Diferenta dintre cele doua categorii de texte (daca exista asa ceva) nu venea din atitudinea personajelor, ci din atitudinea naratorilor. Numai ca -in al doilea rand – Daniel Vighi comite o eroare naratologica elementara, identificand in mod eronat perspectiva personajului cu perspectiva naratorului. De pilda, eseistul timisorean comenteaza astfel inceputul „Marei“: „[...] ca sa reusesti in lumea capitalista e nevoie sa fii sarac si sa nu mai vrei sa fii asa. Inceputul lumii in romanul «Mara» schiteaza premisa instaurarii culturii dezvoltarii ca efort de a iesi din starea mostenita: «A ramas Mara, saraca, vaduva cu doi copii, saracutii de ei» [...]. Frazele urmatoare expun limpede conditiile instalarii in starea favorabila evadarii din supravietuire si stagnare. Este nevoie de junete. De harnicie. De putere de munca. De noroc. Acesta din urma este mai rar, dar asta nu inseamna ca n-ar fi cu putinta. Mara „...era tanara si voinica si harnica si Dumnezeu a mai lasat sa aiba si noroc“.“ (p. 21-22)
Pana si un absolvent de liceu stie ca, inainte de a marca „premisa instaurarii culturii dezvoltarii ca efort de a iesi din starea mostenita“, termenul „saracutii“, care apare in prima fraza a romanului lui Slavici, exprima un joc ironic de apropiere-distantare intre narator si personajul sau. Demonstratia a facut-o Nicolae Manolescu in „Arca lui Noe“, unde comenteaza pe nu mai putin de trei pagini incipitul „Marei“. Daniel Vighi nu stie insa acest lucru. Sau, cel putin, pretinde ca nu stie. De altfel, el nu pare sa fi citit, in afara de Vasile Popovici, nimic despre Slavici. Nici pe Calinescu, nici exceptionalul studiu al Magdalenei Popescu, nici macar eseurile concitadinului sau Cornel Ungureanu. Nu i-a citit, dar ii citeaza pe toti cei amintiti; chiar daca fara ghilimele. Astfel, Daniel Vighi insista cu nonsalanta asupra „americanismului“ Marei (fara a sufla o vorba despre Calinescu), reia observatiile Magdalenei Popescu despre conflictul intre generatii, iar cu Nicolae Manolescu se intalneste pana si in caracterizarea Marei ca bussinesswoman (p. 108).
Ma rog, sa zicem ca autorul cartii are o capacitate divinatorie iesita din comun, care-i permite sa intuiasca de unul singur cat au intuit ceilalti comentatori ai lui Slavici laolalta. Mai grav este insa altceva. Si anume faptul ca, desi polemizeaza la tot pasul cu marxismul, Daniel Vighi reintroduce pe usa din dos sociologismul vulgar al anilor ’50. De altfel, toata demonstratia volumului – incepand cu localizarea macelariei lui Hubar si sfarsind cu caracterizarea Marei ca exponenta a „empirismului critic oxfordian“ – este instrumentata in sensul unui asemenea reductionism. Sa ne intelegem: nu mi se pare gresit faptul ca Daniel Vighi citeste proza lui Slavici prin filtrul economiei politice. Gresit este, pe de o parte, faptul ca autorul cartii de fata vede la Slavici doar economie politica si ca ignora astfel raporturile dintre factorul economic si celelalte subsisteme socio-culturale. La fel de eronat este, pe de alta parte, faptul ca Daniel Vighi trece cu vederea amanuntul ca are in fata, inainte de orice altceva, nu o realitate sociala, ci un discurs care nu reflecta, ci refracta (sau, mai bine zis, instituie) o lume care trebuie mai intai descrisa in articulatiile sale specifice si abia apoi raportata la o realitate istorica data. Efectul pervers al acestei pozitionari improprii fata de text este ca Mara devine, in lectura „anticomunista“, dar la fel de reductionista, a lui Daniel Vighi, o Ana Rosculet pe deplin angajata in procesul construirii capitalismului multilateral dezvoltat.