Un hacker intelectual
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura literara » remake
Autor: Daniel Cristea-Enache
Exista in spatiul literelor noastre o suma de complicitati, aranjamente si reciprocitati avantajoase, prin care exercitarea salubra a spiritului critic este deopotriva mimata si subminata. Pentru un cititor avizat, care cunoaste culisele, o buna parte din cronicile, studiile, bursele si premiile recompensand „valoarea“ sunt intru totul previzibile; si aceasta fiindca numaram deocamdata relativ putini comentatori care nu se lasa influentati, in optiunile lor, de elemente si aspecte extraestetice. Un analist literar profesionist recunoaste si apara gratuitatea artei, ferind-o si ferindu-se el insusi de ingerinte ale politicului, socialului, comercialului strident, pornografiei. Un critic inchipuit sau slab sau las va fi atent, dimpotriva, la cantecele diferitelor sirene, facand urechea palnie pentru a nu rata vreo oportunitate. Dupa un timp, se trage linie, se aduna si se scade: criticii adevarati raman in cursa, pseudocriticii dispar in peisaj.
Vremea bilantului si a culegerii (in ambele sensuri: editorial si gospodaresc-simbolic) a venit si pentru Alexandru Musina, membru de frunte al generatiei ’80, din care totusi si-a dat acum cativa ani demisia (!), impreuna cu Al. Cistelecan. „Scrisorile unui fazan“, cu subtitlul „Epistolarul de la Olanesti“, reuneste scrisorile deschise trimise de fostul „optzecist“ colegului sau de disidenta, precum si unui destinatar la fel de apropiat, criticul Virgil Podoaba. Un poet si doi critici, asadar, un poet care a scris cateva carti de eseuri si care stie sa faca din spatiul lax al epistolei un teren ideal de exprimare. Este drept ca acest epistolar e unul, asa zicand, unilateral. Criticii nu-i raspund poetului, dupa cum regretatul Lucian Raicu n-a raspuns nici uneia dintre scrisorile inflacarate (stranse si ele, ulterior, intr-un volum) ale lui Emil Brumaru. Dar aceasta aparenta non-comunicare serveste devoalarii emitentului, ca si retoricii sale usor plangarete, de om neinteles si singur, „fazan“ captiv intr-o colivie provinciala. Daca ar fi avut feed-back, scrisorile lui Alexandru Musina ar fi fost parte a unui intreg, iar autorul lor – unul dintre conlocutori. Astfel insa, i se da prilejul de a ocupa prim-planul si de a merge pe propriile urme, vorbind numai despre subiectele care-l intereseaza si adancind temele pe care le considera importante.
Volumul este aproape captivant, paginile, excelent scrise, conturand profilul temperamental al autorului si fisa de temperatura a societatii in care traieste. Scriitorul nu-mi apare deloc ca un loser veritabil, specialist in autocompatimiri. Este proprietar de editura si profesor universitar, om cu amici literari, discipoli si studenti; tine cursuri de scriere creatoare si a „mosit“ ori „nasit“ nu putini membri ai tinerei generatii (de la Caius Dobrescu si Ciprian Siulea la fratii basarabeni Vakulovski). Una dintre problemele cu care se confrunta este chiar aceasta multipla specializare ce-l proiecteaza uneori in plin conflict de interese. Mai multi colaboratori ai Editurii Aula intrerup indignati relatiile cu directorul acesteia, nevoind sa faca distinctie intre editorul Musina si scriitorul cu acelasi nume. Primul publica volume intr-un regim al economiei de piata si incheie contracte cu diversi autori; al doilea este el insusi autor si isi ingaduie prezervarea tuturor libertatilor sale critice si creatoare. „Camasa de forta“ a editorului este atat de stramta, incat numai patul procustian al criticului care lucreaza si ca PR o intrece in inconfort: „Cel mai periculos pentru mine, acum, e ca risc sa-mi pierd colaboratorii de la editura. Daca n-as fi editor, lucrurile ar fi suportabile. Editorul (negutatorul, ca tot vorbeam despre el intr-o scrisoare anterioara) e, trebuie sa fie maleabil, o persoana „fara oase“, un contorsionist. Dar unul sters, cameleonic, mai exact spus, care n-are identitate. Nu una exterioara, oricum; eventual una doar „interioara“. (...) editorul e, trebuie sa fie, in spatiul public, cineva aproape anonim, fara personalitate, un fel de valet, de majordom. Or eu, in scrisori, eram, sunt exact pe dos. Spun si spun si spun si spun (aproape) fara sa ma cenzurez. In mlastina socio-intelectuala de azi, tulbur apele, fac valuri. Or, in apele cu valuri nu cresc nuferi (sententa de tip oriental: las viitorimii placerea sa o descifreze).“ (pp. 146-147).
In acest mod tranzitiv, fara generalizari comode si aluzii greu de inteles, sunt scrise epistolele de la Olanesti, diferentiate (stilistic si tematic) si in functie de cel caruia ii sunt destinate. Scrisorile catre „Cis“ sunt mai barfitoare si mai picante, autorul studiind in ele cu lupa moravurile lumii literare si prezentandu-si adversarii in lumina faptelor, nu a teoriilor sustinute. Autorul ironizeaza acid „opinia publica particulara“, curajul comic al celor care-si exprima opiniile in conversatii private, neavand curajul de a le trece pe hartie si a le tipari. Sa ma stric cu X sau cu Y? Mai bine nu. E si aceasta o forma, nu mai putin dizgratioasa, a complicitatilor despre care vorbeam anterior. Ceea ce credem nu se suprapune cu ceea ce scriem. Diplomati de Dambovita sau de Mures, suntem solidari la telefon ori pe culoarele Facultatii si preocupati de cu totul alte teme in coloanele gazetei. Si invers: vituperam oral impotriva unei personulitati agasante, dar pana la publicarea acestor opiniuni fermitatea noastra slabeste, se diminueaza, se transforma in altceva. Cu riscurile de rigoare, Alexandru Musina isi propune, explicit, „translatarea, trecerea in spatiul public (publicarea in „Vatra“ mai ales) de opinii, informatii, sujeturi care preocupa pe toata lumea, sunt discutate pe larg, dar en privé “ (p. 72). Si astfel elementele de barfa devin posibile elemente de discutie. Epistolele catre „cher Virgil“ cauta un ton mai grav, expeditorul abordand teme complexe si conexe, pentru a le diseca metodic. Fara a-si reprima ironia la adresa „experientei revelatoare“ a criticului, Alexandru Musina se comporta fata de acesta ca un invatacel dornic sa-l impresioneze pe magistru. Tacerea lui Cis este complice, cea a lui Podoaba pare enigmatica.
Unul dintre subiectele care vin si revin, obsesiv, in scrisul autorului este acela al marginalitatii provinciale. Fragmente savuroase sunt dedicate veleitarilor si analfabetilor lirici din provincie, acelor guru locali care sustin tinere poete in schimbul farmecelor feminine, sau competitorilor la un concurs initiat acum cativa ani de „Vatra“: „Amantul/ amanta anului 2000“. In epoca obiectului erotic, a Marelui Vibrator, Alexandru Musina se amuza si ne amuza teribil cu sublinierea mentalitatii premoderne a unor oameni, in fond, de un cuminte traditionalism, ametiti cu serul postmodern. Sunt lucruri care se poarta, haine si atitudini trendy, dar care multora le vin intr-un mod induiosator. Provincia ingroasa tusele acestui contrast, dar nici Bucurescii literari nu stau prea comod in scrisorile cu ghimpi ale eseistului editor, universitar si poet. Unii sunt provinciali in raport cu capitala Romaniei, ceilalti sunt marginali fata de capitalele artistice ale lumii de azi: „O mentalitate de margine resentimentara, obidita, pe care – la un alt nivel si cu un alt orizont de referinta – o regasim si la... Bucuresti. Doar ca bietii bucuresteni sunt „oprimati“ & ignorati de parizieni, de new-yorkezi. Degeaba se agita sa le arate ca si noi suntem textualisti, si noi scriem postmodern... ei („centralii“) zambesc politicos si zic: „Ce simpatic, ce interesant, exista si un textualism roman? E posibil si un postmodernism romanesc? How nice.“ (...) Cum sa-i concureze clujenii pe bucuresteni, cand sistemul lor de referinta, al clujenilor, sunt (maximum) expresionistii inceputului de secol, iar cel al bucurestenilor sunt beatnicii anilor ’50. Dar – mai departe – cum sa „le rupi gura“ occidentalilor, in 2001, cu Ginsberg, Corso, Kerouak, Burroughs reciclati si autohtonizati? La mijloc e nu doar o mentalitate de marginal, caruia ii e jena de el insusi, ci si comoditate – iei ce ai la indemana – si, mai ales, lipsa de curaj – de ce sa risti din moment ce exista retete verificate? Si, iarasi, multa incultura.“ (pp. 65-66).
„Postmodernismul ot Romania“ constituie o tinta predilecta a acestui veritabil hacker intelectual, Socrate de Brasov sau Pascal de Olanesti care are curajul de a vorbi despre propria ratare. Si aceasta in conditiile in care atatia colegi de breasla prefera sa se imbete cu apa rece. Spre finalul volumului, e avansata si o solutie la aceasta sclifosita retardare autohtona, in care complexele de inferioritate si cele de superioritate se ingemaneaza. De fapt, argumenteaza convingator Alexandru Musina, la noi cultura scrisa isi are primele repere in secolul al XIX-lea. Lasand deoparte cultura orala, milenara, suntem niste scriitori (si cititori) foarte tineri, fapt ce poate reprezenta un impediment, dar si un avantaj. Nu ne comparam cu francezii, ci cu albanezii, sarbii, columbienii. Cehii, polonezii? „Pardon, ei au universitati inca din secolul XIV“. Daca mimetismul, copierea servila ne „sincronizeaza“ cu Occidentul in felul celei de-a cincea roti la caruta, asumarea acestei situatii particulare (un popor vechi cu decantari scripturale tarzii) ne-ar oferi o sansa reala. Si aceasta, putem adauga, fiindca in lumea globalizata de astazi sunt la mare pret tocmai notele diferentiale, accentul diferit, specificul.
O gandire libera, independenta si o scriitura personala. Cu rezerva unor comparatii deplasate, de care autorul nu se poate debarasa (intre criticii nostri si diferite... topmodele ori demimondene), epistolarul lui Alexandru Musina e o lectura pe alocuri captivanta. Teorie si critica literara, istoria mentalitatilor, polemica, barfa: tot tacamul.