Junimisti in documente (II)
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
In numarul de saptamana trecuta, scriam ca dintre cei noua (numar fatidic) „Societari junimisti in documente“ (este chiar titlul cartii lui Liviu Papuc la care ma voi referi si astazi) cativa sunt cvasinecunoscuti, cel putin in posteritate.
„Una dintre acele figuri care nu a iesit in fata, care nu sunt pomenite decat la gramada, nereliefandu-se, aparent, prin nimic deosebit“, desi prieten cu Vasile Alecsandri, unionist infocat si sustinator al lui Alexandru Ioan Cuza, apoi vicepresedinte al Senatului Romaniei, a fost Ioan Ianow (1837 – 1918). Avocat cu studii la Viena si Paris – mai consemneaza Liviu Papuc –, Ianow participa la sedintele „Junimii“ inca din 1865, intra in masonerie in februarie 1867, scrie poezii ocazionale si „canticele comice“ dupa modelul lui Alecsandri, lipsite insa de liricitatea celor ale bardului de la Mircesti. Liviu Papuc reproduce, pe langa un text poetic de o asemenea factura, scris „la ocaziunea deschiderii Universitatii din Iasi“ (26 octombrie 1860), si cateva scrisori aflate in arhiva Petre Missir de la Biblioteca Centrala Universitara „Mihai Eminescu“ si Muzeul Literaturii Romane din Iasi, dintre care una – cea adresata prietenului sau Samson Bodnarescu, redactata pe hartie cu monograma si expediata din Bucuresti la 21 decembrie 1890 – este publicata acum pentru prima oara.
O figura oarecum insolita este Ioan M. Melik (1840 – 1889). Dar mai bine sa citez din profilul pe care i-l creioneaza, apeland la marturii, Liviu Papuc, un profil proiectat pe fundalul social si moral al epocii „Junimii“: „Marii nostri junimisti, se stie, n-au dat prin bat cu interesul material (ba unii – vezi cazul Vasile Pogor – au incheiat conturile cu viata la modul ideal: rest zero), chiar daca, sigur, si-au dorit, ca tot romanul, sa prospere. Leafa de belfer, fie el si universitar – n-a fost niciodata o sursa de imbogatire, sau macar de trai pe vatrai (...) In aceasta lume de artisti, de visatori, de ambitiosi, de indiferenti, de juisori, Ioan M. Melik face figura aparte“. Intr-adevar, armeanul, profesor de matematici la Universitatea din Iasi, nu-si dezmintea semintia de intreprinzatori cu vocatia intemeierii si a constructiei durabile, inclusiv in spirit. Altminteri, omul era o prezenta mai mult decat discreta. Liviu Papuc citeaza din „Dictionarul Junimii“ realizat de Iacob Negruzzi si publicat in 1925, in „Convorbiri literare“: „Odinioara junimist infocat, dar intotdeauna tacut. A scris multe carti, dar nimic in Convorbiri. La inceput foarte intreprinzator in idei, caci propunea serios ca Junimea sa ia in intreprindere exploatarea de mine de sare. Insa propunerea s-a respins. A fost intaiul administrator al tipografiei Junimii, dar pe scurta vreme. Apoi multi ani a fost casierul Junimii la Aniversari. In vremea faimosului proces al lui Maiorescu se pasionase atata, incat a provocat in duel pe raposatul Cocuta Cazimir, prezidentul Curtii, fiindca nu vrea sa-l lase sa intre in Curte, procesul fiind declarat secret. Se zice ca ar fi vorbit 23 cuvinte de la inceputul Junimii pana la 1880 (adica, timp de 17 ani! – n.mea ), dar multi contesta aceasta cifra, gasind-o exagerata“. Cum se vede, umorul marca Junimea era considerat compatibil chiar si cu un dictionar, lucrare presupus sobra, de informatie rece si echidistanta. Dar cercetatorul iesean a gasit mult mai multe informatii despre acest personaj in fondul documentar Melik de la Muzeul Literaturii Romane din Iasi. Lucrari privind aritmetica, geometria, topografia alcatuiesc bibliografia sa care „ne da adevarata masura a acestui temeinic profesor de stiinte matematice“. In pomenitul fond se afla un set de scrisori in limba franceza trimise de Ioan Melik fratelui sau, arhitect si detinator al unor inalte demnitati. Ele atesta faptul ca „tanarul Melik (era) puternic ancorat in preocupari lucrative: achizitionarea unei mine de sare, infiintarea unei case de economii, a unui pension pentru domnisoare, buna functionare a Institutului Academic etc...“ In acelasi fond exista „o admirabila diploma de mason, semnata, printre altii, de Vasile Pogor“. Ea „ne aduce aminte – noteaza cercetatorul iesean – ca nu putea sa scape de aceasta contaminare a epocii si constituie o dovada a apartenentei la confreria junimista: membru al Lojii Steaua Romaniei, din 18 februarie 1867, este inaintat la gr. II in 21 octombrie al aceluiasi an“. Diploma si epistolele, redactate pe hartie fina, sunt reproduse in facsimil in volumul la care ma refer, alaturi de cateva fotografii. Interesante sunt filele-manuscris ce ilustreaza calitatile de chivernisitor ale lui Melik. El inregistreaza cu o rigoare de computer toate cheltuielile si veniturile (de la cele mai importante pana la maruntisuri), care il priveau ca proprietar sau administrator pe el, dar si pe cei ce erau implicati in afacerile sale ori aveau legatura cu responsabilitatile lui administrative.
Un destin ce se anunta cu totul deosebit, dar care avea sa se dovedeasca nefericit nu doar prin frangerea sa prematura (a murit la numai 40 de ani), ci si din cauza procesului – „in fond o cabala liberala“, cum convingator demonstrase Liviu Papuc in volumul aparut in urma cu patru ani, „Marginalii junimiste“ – care i-a umbrit posteritatea, este Dimitrie Petrino (1838 – 1878). De aproape o suta de ani (de la editia din 1908 – „Poezii alese“, datorata lui Nicolae Iorga) se pare ca nimic nu a mai fost editat din ceea ce a scris acest junimist, ce fusese „adoptat rapid“ de selecta si puternica grupare „la toate palierele“ si numit director al Bibliotecii Centrale, de catre Titu Maiorescu, Eminescu, care detinuse acest post, fiind promovat, in opinia lui Liviu Papuc, revizor scolar. In ceea ce ma priveste, nu cred ca pentru Eminescu era o promovare, decat cel mult formala. Maiorescu isi plasa si el apropiatii in asa fel incat sa-i multumeasca pe toti si pe fiecare in parte. Dar aceasta e o discutie ce s-ar putea incheia inainte de a incepe sau ar putea esua in interminabile speculatii. Cert este ca intrarea in scena a lui Petrino se facea sub semnul unei promisiuni privind o traiectorie de exceptie. Nu a fost sa fie. Poet, conferentiar incendiar, un fel de Octavian Goga bucovinean, Dimitrie Petrino ajunge repede un rasfatat al protipendadei iesene si bucurestene a vremii. La o suta de ani de la rapirea Bucovinei de catre austrieci, el rosteste la Iasi un discurs cu adevarat „fulminant“, cum il caracterizeaza Liviu Papuc, din care si citeaza un fragment: „Din Valea Colbului si pana la malurile Nistrului, de prin codrii Muntilor Carpati, din trunchiul fiecarui brad care a fost martir al urgiilor acestui secol de dezonor, din fiecare lan ce produce painea de toate zilele si care-i adapat cu sudoarea unui popor subjugat, din fiecare biserica ce adaposteste credinta si primeste ofrandele crestinilor pe altarul sau, mii de glasuri topite intr-un singur tipat de indignare, lovindu-se de mormintele eroilor nostri si repetate de un ecou secular, trec astazi peste hotare, infrunta pajurile in trupul Bucovinei in urma unei conventiuni frauduloase si patrund pana la acest mormant (al lui Grigore Ghica Voda – n.mea ) unde va strig ca Bucovina este fiica Moldovei, ca ranele ei sunt ranele voastre, ca pruncii ce se nasc, cu intaia lor suflare, ca mosnegii ce mor, cu ultimul lor suspin, invoca viitorul si ca sacrilegiul comis asupra unui Domn martir si a unei tari rapite isi cere razbunarea“. Recitind volumele publicate de Dimitrie Petrino – „Flori de mormant“(1867), „Lumina si Umbra“(1870), „Raul“ (1875), „La gura sobei“(1876), „Legenda Nurului“(1877) – uitate intr-un secol din ce in ce mai indepartat, Liviu Papuc observa pe buna dreptate: „Intr-o puternica ascensiune, favorizata si de situarea pe linia lui Vasile Alecsandri, bucovineanul-basarabean avanseaza poetic teme filosofice duse la desavarsire de Mihai Eminescu...“ O opera meritorie umbrita insa de „tare morale“, inca din timpul scurtei sale vieti, Petrino fiind victima unui „blam generalizat, bine orchestrat de junimisti, post-junimisti si neutri“. El a platit scump o fapta, in fond mizerabila. Poate prea scump, cum pare sa o considere Liviu Papuc, dar cine sta sa masoare?
Cat priveste luptele politice, aproape nimic surprinzator. Vorba lui P.P.Carp, aistia suntem si altii de la Viana nu putem aduce. In scrisorile lui Titu Maiorescu, adresate lui Ioan Melik, dintre care multe cu antetul Ministerului Cultelor si al Instructiunii Publice, „se mai dau pe fata niste ite subterane care se teseau la modul frecvent in epoca (vremurile de astazi nu fac exceptie)“. E vorba inclusiv de ite politice si electorale. De pilda, intr-o epistola catre „bancherul Junimii“, din decembrie 1888, Maiorescu ii atrage atentia prietenului si colaboratorului sau: „Stii ca suntem amandoi ingrijati de latirea miscarii socialiste si ca trebuie sa o infranam printre invatatori“. In aceeasi misiva, seful Junimii, acum ministru, ii face cunoscute „andrisantului“, cum ar fi zis Caragiale, „cateva masuri serioase“. Prima suna astfel: „Chirita trebuie schimbat (Maiorescu subliniaza verbul trebuie – n.mea ); stiu acum ca ia bani pentru propuneri de numiri; afara de aceasta nu a raportat nimic, nu a luat nici o masura contra numerosilor socialisti-invatatori din Iasi. Pe cine il propui revizor de Iasi – Vaslui, om energic, aprig contra socialistilor si cu minte? La nevoie ii pot spori salariul. Trebuie sa stie orice invatator in mod neindoios ca este dat afara daca face socialism“. In fine: „Ce masuri propui (vorbeste cu toti amicii) in contra socialismului din Scoala Normala Superioara? Sa imputinez locurile acolo? Sa o desfiintez? Sa numesc alti repetitori?“Altfel spus, cine nu e cu noi e impotriva noastra, ca tot ii placea lui Maiorescu atat de mult acest „impotriva“. Intoleranta lui fata de socialisti merge pana in panzele albe. Simptomatic, in aceeasi scrisoare, una dintre masuri se refera la revizorul scolar de Dorohoi ale carui rapoarte arata ca este „prea necopt si flusturatec“. In context, Maiorescu il informeaza pe Melik ca sunt insistente privind numirea in postul de revizor de Dorohoi a unui oarecare Nadejde din Botosani. Vigilent, el ii scrie: „Te rog examineaza din nou chestia. Acest Nadejde e ruda cu cel din Iasi?“ (E vorba, desigur, de cunoscutul socialist Ioan Nadejde – n.mea)
In „Argumentul“ ce prefateaza volumul „Societari junimisti in documente“, Liviu Papuc, cu experienta sa invidiabila de cercetator al „Junimii“ si analist al junimismului, afirma ca in acest domeniu „nimic nu e spus la modul definitiv. Rasar, de prin arhive particulare sau publice, tot soiul de marturii care sa intregeasca un contur deja stabilit al celebrei societati culturale iesene (ulterior si bucurestene)“. Iar in incheierea textului din care am citat, autorul precizeaza ca volumul de fata, desi masiv, nu a putut cuprinde decat o parte din documente, ramanand ca in viitor sa vada lumina tiparului si altele „pentru conturarea si mai pregnanta a unui fenomen cultural (dar si social), nu mai putin a intregirii unui tablou de epoca la care, constatam, se revine (si este cazul sa se revina) ca la un paradis pierdut“.
Un paradis care poate fi recastigat, chiar daca nu in totalitate, si datorita unei lucrari de tinuta si acribia celor ale lui Liviu Papuc. In final, dar nu in ultimul rand, trebuie observat ca in „Societari junimisti in documente“ ne intalnim, la tot pasul, si cu slova manuscrisa a acestora, documentele fiind, cum am precizat, reproduse in facsimil. Din 385 de pagini, peste 170, adica aproape o jumatate, sunt corespondenta si acte oficiale in manuscris, la ele adaugandu-se fotografii ale celor noua junimisti si ale familiilor unora dintre ei. Asemenea volume de documente iti dau sentimentul ca vizitezi o expozitie de manuscrise si fotografii de epoca dintr-un muzeu de genul celui visat de Stefan Zweig.