Sorescu: un spirit voiajer cu o mentalitate de sedentar
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
In seria de „opere fundamentale“ a aparut, cu cativa ani in urma, jurnalul intim al lui Sorescu, numit de el „Roman al calatoriilor“. „Romanul continua, acum, cu un jurnal berlinez (1973 – 1974) si cu insemnari telegrafice din Anglia, Irlanda, Mexic etc. Le-a publicat pe toate George Sorescu in volumul „Marin Sorescu in patru continente. Jurnal II. Inedit“ (Editura Alma. Craiova, 2006), impreuna cu cele dinainte. Poetul nu si-a schimbat intre timp parerea despre jurnal intim. Continua sa nu-l intereseze „jurnalul care devine literatura“ si, stand de vorba cu alti scriitori, profesionisti ai genului (Eliade, Canetti, Ionesco), ajunge la concluzia – deloc incurajatoare – ca, atunci cand nu mai au ce scrie, scriitorii tin jurnale intime. „Poate-mi fac si eu unul“, noteaza el, la Paris. Daca l-ar face, jurnalul – promite el – va fi „destul de sarat“. Il face si are suficienta sare si piper. Se plictiseste si, intr-un rand, scrie ca nimic nu este mai trist pe lume decat o zi de sarbatoare in strainatate. Atunci de ce nu sta locului, de ce migreaza de colo-colo scriitorul acesta inteligent si ironic, tarand dupa el un geamantan plin de carti si de caiete? Asa, ca sa cunoasca si, apoi, sa se vaite, cum fac de regula diaristii-voiajori. La Berlin viziteaza muzeele si, cand da cu ochii de Nefertiti, zice ca „te seaca la suflet“. Acasa (in Wansee) observa ca scrisorile venite din tara sunt desfacute „din greseala“, ceea ce ii da o idee despre curiozitatea oamenilor din Est si Vest... Citeste proza lui Pavel Dan si descopera unele analogii cu „La Lilieci“. Compara ceremonia inmormantarii cu o panza de Breugel.
Cand ajunge la Bucuresti, jurnalul este abandonat: „imposibil de tinut jurnalul din cauza lipsei de timp“. Ia masa, la Baneasa, cu Adrian Paunescu si observa ca ospatarii il stiu de frica. Pana sa apara redactorul-sef al „Flacarii“ nimeni nu-l baga in seama pe autorul „Paracliserului“, dupa aceea gentilomii gastronomiei dambovitene intra in stare de vrie. Moravuri, etica profesionala, mitocanie bine orientata, cand trebuie, spre servitute. Poetul Sorescu urmareste atent aceasta schimbare la fata a chelnerului roman si face reflectii amare. Noroc cu ironia lui inteligenta care-i mai imbuneaza spiritul. Se intoarce la Berlin dumirit asupra mersului lucrurilor la noi si, acolo, citeste cronicile aparute in tara despre volumul „La Lilieci“. Sunt favorabile, dar ele insista – eronat – pe ideea de ironie (parodie) a lumii taranesti. Nu, spune el in mai multe randuri, nu-i vorba de spiritul parodic, ci de o lume vazuta „din pantecele ei“. Ceea ce este riguros adevarat. Il dispretuieste pe T. S. Eliot pentru ca s-a dezis de tara lui. Si, apoi, este prea estet in poezie. Ideea „demistificarii“ in poemele din „La Lilieci“ revine si in alte cronici si incepe sa-l enerveze pe ironistul Sorescu. Noteaza in caietele sale intime fel de fel de lucruri straine de literatura: daca Ilie Nastase a castigat sau nu titlul de campion, ca Berlinul miroase a carnati, la 25 sept. 1973 anunta ca-l dor salele si partea de sus a plamanului drept (se trateaza cu vin fiert si cu aspirina Bayer), in fine, scrisorile din Romania ajung la Berlin cu o intarziere enorma, semn rau, zice complice diaristul: „corespondenta sufera de ficat“...
Se face frig in octombrie si grija locatarului roman este ca patrunjelul si leusteanul de pe balcon ca nu paleasca. Le muta, in consecinta, in casa, la caldura. La 12 nov. 1973 primeste cronica mea la volumul „La Lilieci“ si pare a fi multumit: „un progres in intelegere fata de interpretarea lui Manolescu“... Regreta faptul ca n-am insistat asupra lirismului din interiorul poemului epic. Viziteaza pe Max Frisch si discuta cu el despre jurnalul intim. Concluzia: „jurnalele sunt ca niste ciorne de viata“. Face poze cu aparatul sau si, cand le developeaza, remarca faptul ca n-a iesit niciuna. Cearta cu sotia, cu ideea ca, daca pozele n-au iesit cum trebuie, de vina nu poate fi sotia legiuita. Nastase este pentru a treia oara cel mai bun tenismen din lume si, nu se stie de ce, Sorescu inregistreaza satisfacut succesul de la Boston si suma castigata de tenismen. Este contrariat ca, la Berlin, femeile frumoase pot fi vazute numai in revistele de moda. Pacat, poetul le-ar fi dorit pe strada, la indemana privirilor sale. Ia masa intr-o zi cu actrita Leni Caler, iubita de tinerete a lui Sebastian, si moare de plictiseala. Isi alege ca motto pentru jurnalul sau urmatoarea propozitie: „As tine si eu un jurnal, dar mi-e teama ca se citeste“. Lucreaza, deocamdata, la un roman („Trei dinti din fata“?), ii ia un interviu lui Max Frisch, ii este dor de casa, isi aminteste numele boilor de la Bulzesti (Boin, Suran, Vana, Prian, Murgila... ), traduce din poetii germani, cineva ii lasa o carte la chelnerul de la restaurant si, ridicand-o, se gandeste la corectitudinea nemteasca si la motivatia lui I.L. Caragiale de a se exila la Berlin... Motive, intr-adevar, serioase: ordine, muzica si bere rece din belsug.
Jurnalul berlinez se incheie cu un rezumat al evenimentelor politice mari petrecute in 1973... E mai sobru si mai rezumativ decat cel de la Paris. Este limpede ca Marin Sorescu n-a avut timp sa patrunda in societatea berlineza sau n-a avut timp s-o observe. Are alte griji in cap si alte proiecte literare (de stat Sorescu nu sta niciodata degeaba!), iar jurnalul este o chestiune secundara. Nu crede, a spus in repetate randuri, in valoarea lui literara... Pacat: daca l-ar fi tinut in chip regulat, propozitia din motto s-ar fi putut adeveri. Cat este, jurnalul intim (un carnet, in fapt, cu note rapide) se citeste cu placere. Frazele lui Sorescu nu sufera niciodata de ficat...
In septembrie 1981, poetul calatoreste in Mexic si scrie poeme despre taranii indieni. La fel face, in 1987, la Roma. La Londra, tot in 1987, ii revine gustul diarismului si discuta cu un imunolog despre inspiratie. Vede intr-o dimineata o mierla care-si facuse cuib intr-un cos de pe o bicicleta parasita si scrie, apoi, un poem, „Cuibul“. In fine, dupa ce da o raita prin Heidelberg, pe la Anvers, apoi prin America Latina, noteaza in carnetele sale (1994) ca „scriitorul modern trebuie sa-si adauge si aceasta dimensiune planetara“. Il cunoaste pe George Palade si este impresionat: „atat de universal si atat de roman legat de locul sau de bastina“... „Dimensiunea planetara“ este, se intelege, si fantasma sa. Este impresionat de solidaritatea, fraternitatea poetilor latino-americani. „Niciodata un poet din aceste tari nu mi-a vorbit de rau despre alt poet“. Scrie aceasta propozitie cu gandul, desigur, la ceea ce se intampla acasa unde gelozia literara ia forme apocaliptice. Sorescu insusi a fost victima acestei stupide invidii scriitoricesti. I se reproseaza si azi, intre altele, faptul ca a calatorit mult. Si, daca a calatorit, inseamna ca e ceva necurat la mijloc. Cand scriu acest articol (22 iulie 2007), imi arunc ochii pe un articol aparut in revista „Vatra“, acolo unde, numar de numar, isi varsa toxinele in niste indigeste reflectii grafomanul Gh. Grigurcu. Langa el, un publicist lepadat de Dumnezeu, ii injuriaza pe Nichita Stanescu si Marin Sorescu, zicand, despre aceste din urma, ca este un poet compromis pentru ca a calatorit mult. Logica de oligofren cultural, mitocanie de om prost si rau. Marin Sorescu a calatorit mult, si bine a facut, pentru ca n-a calatorit degeaba. A calatorit cu fantasmele sale de poet inspirat si inteligent si s-a intors cu miturile si ideile altora pe care le-a valorificat, apoi, in poemele, eseurile si insemnarile sale diaristice. Iata-l acum (iunie 1994) la Caracas si Bogota in compania prietenilor latino-americani. Se simte bine cu ei, e prieten cu Octavio Paz (il cunoscuse la Paris si, s-a vazut, conversase cu el despre Cioran), spiritul lui oltenesc se deschide spre aceasta lume fabuloasa de unde a iesit un mare roman si se intoarce din peregrinarile sale cu ideea ca poezia are o valoare pacificatoare si stabilizatoare. „Cata poezie atata pace si siguranta pe strazi“, noteaza el, fortand, cum face mai mereu, paradoxul.
In America de Sud, viseaza la cainele Mozoc de acasa si la privirea lui extraordinara din timpul agoniei. Sa se remarce faptul ca, desi se gandeste mereu la soba de acasa (e iarna), la cainii si boii de la Bulzesti, cu alte vorbe: desi este legat ombilical de universul sau romanesc (cu precadere rural), Sorescu nu are, in strainatate, sentimentul alienarii. Vorbeste, adevarat, de singuratate, dar nu se simte, in realitate, paralizat de singuratate in marile orase occidentale. Se descurca oriunde, are deja prieteni si isi face relativ usor altii, romanii culturali din exil il primesc bine, localnicii il invita la masa in familie, in fine, autorul poemelor „La Lilieci“ se poarta in strainatate ca stramosul sau spiritual din Oltenia natala, Brancusi: daca sta mai mult intr-un loc, isi creeaza un punct de privire (zice el, parca, undeva), un spatiu intim, confortabil, favorabil scrisului. Un spatiu populat de lucrurile si fantasmele sale, un cuib intr-un cos plasat pe o bicicleta, pentru a-i folosi imaginea din jurnal. Mai este ceva: calatorul Sorescu are totdeauna la el un bilet de intoarcere. Face, intr-un rand, reflectii pe aceasta tema. Nu-i plac, s-a vazut, poetii care isi reneaga tara (cazul T. S. Eliot, deja citat), desi, daca este sa discutam aceasta situatie, trebuie sa incepem prin a spune ca tema poetului care isi paraseste locul de bastina este mult mai complexa. Nu este locul s-o discutam aici. Sa spun doar ca, pentru un poet, mai importanta e limba decat spatiul in care traieste, pentru ca, oriunde ar fi, limba il tine legat indisolubil de miturile, arhetipurile, subtilitatile spirituale ale matricei sale stilistice.
Revenind la diaristul Marin Sorescu: nu cred ca imagineaza jurnalul intim ca un scop in sine pentru ca, repet, nu crede in valoarea lui literara. Pentru el, jurnalul este un aide-mémoire, un depozit de reflectii pe care, ulterior, sa le foloseasca in poeme sau in eseuri. Dar, pentru ca scrie bine, ciornele sale au substanta, au haz, pot fi citite pentru ele insele. Ele sunt importante si altfel, ca documente de viata. Arata modul in care un poet roman reuseste sa-si creeze singur o dimensiune planetara eludand rigorile unui regim politic totalitar si, totodata, furisandu-se printre invidiile, supararile confratilor sedentari si barfitori. „Sorescu-mondialul“, cum ii spuneau ironic amicii bucuresteni, a reusit, intr-adevar, sa fie tradus si jucat peste tot, spre ciuda celor care asteptau, mioritic, ca acest miracol sa se intample de la sine. Jurnalul sau intim arata ca Marin Sorescu din Bulzestii Olteniei si-a pregatit, fara galagie, calea spre acest miracol ce obsedeaza pe orice creator roman. Putem spune ca jurnalul sau arata cum si-a construit un destin exceptional intr-o istorie in care poezia si teatrul inving greu inflexibilitatea ideologiei si barierele limbii.