Sari la conținut

O intrebare pentru Kjell Espmark

articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04
» cultura politica » accent
Autor: Angela Martin


Angela Martin: Domnule Espmark, se spune ca nasterea unei carti ii aduce scriitorului o bucurie la fel de mare ca si parintilor nasterea unui copil. Aparitia unei carti constituie un eveniment in sfera publica, pe cand nasterea unui copil – exceptand copiii „istorici“ – ramane intotdeauna un eveniment intim, restrans la sfera familiala. Comentati, va rog, aceasta situatie.



Kjell Espmark: Incerc sa ma feresc de aceasta metafora destul de frecventa, de nastere a operei literare. Da, ideea imi provoaca chiar un anumit disconfort si trebuie sa cercetez de ce.

In parte, aceasta are de-a face cu faptul ca sunt prea putin egocentric. Autocontemplarea nu ma amuza. Intr-un poem despre inmormantarea tatalui meu scriu ca n-am risipit vreodata nici macar un minut pentru a reflecta asupra intrebarii „Cine sunt eu?“ si ca imi suport imaginea in oglinda atata timp cat imi ia sa-mi fac nodul la cravata neagra. Pentru mine, legatura intima intre poem si propria persoana pe care o sugereaza asocierea poem/ copil este mult prea riscanta.

Dar reactia mea negativa este provocata intr-o anumita masura si de implicatia metaforei potrivit careia opera este ceva ce se dezvolta natural, asupra careia scriitorul nu are niciun control si care creste si prinde forma inlauntrul sau, independent de intentiile si telurile sale. Ca in atatea alte cazuri, fantoma romantismului bantuie prezentul. Pentru romantici, opera era plantata in scriitor fie printr-o conceptie divina, fie printr-o fecundare avandu-si obarsia in adancurile tainice ale fiintei, in orice caz aparea ca o gratie divina si se situa in afara controlului vointei si al intentiilor noastre. Nu vreau sa neg rolul gratiei divine – dimpotriva – , dar sustin importanta rolului pe care il joaca intentiile si telurile pe care si le fixeaza un scriitor trudindu-se cu ceea ce-i ofera inspiratia.

De aceea, cand e vorba de nasterea operei de arta, pentru mine prind contur cu totul alte metafore. Una este cea formulata la mijlocul anilor ’60 de maiestrul poet Tomas Tranströmer. El scrie astfel despre modul in care poemul in crestere ii ia locul: „Ma impinge la o parte. / Ma arunca din cuib. / Poemul e gata“. Recunosc senzatia de excludere odata ce poemul e incheiat. Eu insumi am dat glas unei experiente similare intr-un fragment din 1961, „Lume a cuvintelor“, un fel de poetica in care sugeram natura dubla a poemului. Dintr-o anumita perspectiva, un poem este un microcosmos in care „stolurile sunt actiuni“, iar „norii si drumurile se supun unei vointe“. Dintr-o alta perspectiva este insa o instanta care „se opune realitatii / si o forteaza sa capete continut“. Sub aceasta premisa, relatia poetului cu opera definitiva este redata prin cuvintele: „El insusi coboara impleticit/ sovaind din propria opera;/ cand textul e gata, acesta-l reneaga“. Acest sentiment, de a fi exclus de propria creatie si redus la unul dintre cititorii sai, este foarte departe de imaginea poemului ca un copil caruia i-ai dat nastere. E mai putin romantic. Dar e cu siguranta mai autentic.



(Traducere din suedeza de Dan Shafran)