Mai vino pe la noi, postmodernisme...
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura sunetelor »
Autor: Adina Zorzini
Expozitia de fotografie „In/Out“ (a carei deschidere a avut loc marti 29 august, la Galeria H'art) ajusteaza din trei miscari traseul bucurestenilor aflati intamplator la o plimbare pe str. Eminescu, in dreptul nr. 105-107, fascinandu-i „cu efecte secundare de exceptie“, ca ale lui Popescu-deformatul de pe www.alteratura.blogspot.com sau ca ale celuilalt Popescu, proprietarul H'art Galeriei; dupa cum alege fiecare.
Expozitia (pe care o voi utiliza atat cu sensul de expozitiune, cat si in sensul de expozitie propriu-zisa), intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamantul celor trei miscari:
Miscarea 1: Draga trecatorule/cititorule anonim, te rog din tot sufletul meu sa-ti imaginezi in momentul in care citesti aceste randuri ca te afli pe strada – Out – si mergi linistit/agale pe trotuar, cand, dintr-o data, iti apar in fata ochilor geamurile mari, straluminoase, ale unei galerii de arta care sa spunem ca se numeste, de ce nu, Galeria H'art.
Miscarea 2: Acum, daca tot am ajuns pana aici, macar hai sa trecem pragul si, daca tot l-am trecut, am putea spune ca ne gasim inauntru – In(side) – unde, ca sa vezi, de peretii galeriei stau agatate imagini/fotografii descriind: una o baie, alta un chip (probabil chipul nedeslusit al artistei, nu-i asa?); apoi o masa aranjata cu tot dichisul si, in sfarsit, poza cu odihnitorul pat.
Miscarea 3: Ei, dar cand sa ne asezam si noi pe pat, iata ca vedem o mica trecere, un petit gang si, obositi fiind, ne miscam cu mare greutate (ghiftuiti cu rosiile acelea delicioase) prin fanta abia descoperita. Dincolo trecuti, uite o alta incapere cu alte patru poze (dar noua ne place simetria), de data asta infatisand nu intimitatea placuta si calduta a primelor, ci mai intai doua imagini din zona Trafic Greu (cu scarbosul/scabrosul schelet al Circului Foamei), iar apoi doua imagini care ne arata un fel de land-art involuntar (o groapa dreptunghiulara cu nisip si un petic tot dreptunghiular si el de frunza verde dintr-un pom cazut): uf, asadar ne aflam iarasi afara – adica Out?!
Defazarea, bat-o vina:
Realismul in arta engleza a anilor ’60 a avut doua directii: realismul modernist si Kitchen sink realism-ul, a carui zona de referinta socio-politica ii desemna apartenenta la categoria socialism-realismului.
Kitchen sink realism a ramas de la prima utilizare (David Sylvester: 1954) sintagma denominativa a unui grup de artisti englezi (Beaux Arts Quartet), care expuneau imaginile banalei realitati cotidiene (The Kitchen Sink painters celebration of the everyday life of ordinary people) si care, in 1956, au reprezentat Marea Britanie la mult ravnita Bienala de la Venetia.
Dar, vai, cu patru farfurii de rosii umplute marca secolul XXI (anno domini 2006), nu cred ca se poate ajunge mai departe de Galeria H'art… din Bucuresti.
Mise-en-abame-ul imitatiei: „Cevatita“
Lipsa de aderenta la realitatile artei contemporane/recente (de peste hotarele Bucurestiului) de care sufera si Alina Popa este rezultanta unei afectiuni mult mai grave: „cevatita“ (hachita terminologica imi apartine), care as vrea sa denumeasca – adecvand sfera notionala a discutiei la nivelul acestui articol – o specie de todetita aplicata strict domeniului specific al nevoilor ontologic-artistice.
Lipsa „ceva“-ului de comunicat, absenta dimensiunii individuale pe care ceea ce se cheama artist ar trebui sa o aiba de exprimat, conduce in mod logic la:
a) o forma de autoreferentialitate seaca: un autobiografism anost si infertil sau
b) nevoia de a copia: in situatia in care autopastisa nu reprezinta o optiune viabila, din simplul motiv ca pentru pastisa e nevoie de „ceva“-ul initial.
Dupa cum semnala si Erwin Kessler la un moment dat in Revista 22, imitatia la artistul-tanar-roman-in-general inseamna de fapt mimetism restrans la mecanica actului de copiere propriu-zisa; acesta este conceptul de imitatie prost inteles si bine aplicat, vehiculat cu valoare de principiu motivational in mai toata productia autohtona.
Alina Popa, atunci cand il copiaza pe X, nu constientizeaza oare ca X il maimutareste pe Y, care se inspira de la Z… care (surpriza!) nu are „ceva“ de transmis, in afara faptului ca doreste cu necesitate sa fie „Artist“?
H'artistei, un panseu:
>ea, centrul atentiei ultimelor decenii nu consta in a-l tarsai pe H'art spectator dintr-o incapere intr-alta, ca si cum ar fi o cizma uzata sau un picior beteag, mizand pe… momentele Kodak; „imagini care-n suflet o viata iti raman“ ar putea fi si ipostazele Circului Foamei, dar ar necesita un mecanism mnemotehnic/inteligent: de consultat „The art of memory“ de Frances A. Yates.
Cat despre interactivitate, bibliografia e mult mai ofertanta; oricum, interactivitatea inseamna sa induci nevoia de interactiune, nicicum de oboseala sau plictis.