Habemus Patriarcha
articol aparut in Cultura, nr. 91 din 2007-09-04» cultura editorial »
Autor: Bogdan Duca
Alegerile pentru scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Romane au fost subiectul preferat al presei din aceste ultime luni. Si nu numai al presei. Organizatii nonguvernamentale ce se cred autorizate sa se considere „societate civila“, institutii inutile precum CNSAS-ul, dar si persoane particulare aspirante la statutul de VIP (si aici avem inclusiv pe medicul si pe soferul fostului Patriarh) au facut nenumarate valuri in incercarea de a promova un candidat favorit sau macar de a profita mediatic de pe urma evenimentului.
In fapt, alegerea noului Intaistatator al BOR a fost prilejul transarii (definitive?) a conflictului dintre curentul traditionalist si cel modernist din interiorul Bisericii Ortodoxe Romane. Acest conflict, care a marcat practic toate cultele religioase din societatea contemporana, a fost mascat in timpul pontificatului lui Teoctist Arapasu, atat datorita capacitatii ultimului Patriarh de a mentine clerul unit, cat si datorita lipsei unei mize reale. Caci miza reala, lupta pentru controlul Bisericii Ortodoxe Romane, nu era pusa in joc de catre Teoctist. Dar ceea ce pare incredibil, fara sa fie insa mai putin adevarat, e faptul ca, pentru majoritatea ierarhilor si teologilor ortodocsi, Patriarhul Teoctist aparea ca fiind... nemuritor.
Inca din momentul mortii Patriarhului Teoctist, cele doua partide din Biserica au constientizat ca a inceput si inevitabila lupta pentru putere. Nu ierarhii din cele doua tabere au fost cei care au realizat iminenta acestei lupte, cat calugarii si credinciosii activi grupati in jurul lor. Astfel, in timp ce ierarhii prohodeau si ingropau trupul batranului Patriarh, diferite comunitati monahale, diverse organizatii nonguvernamentale sau diverse personalitati laice incepeau si in BOR batalia dintre traditie si modernitate.
Chiar si moartea lui Teoctist a fost utilizata in acest razboi. Nu intamplator, toate speculatiile cu privire la asasinarea Patriarhului veneau fie dinspre Cluj-Napoca (unde rezideaza liderul conservatorilor din BOR, Bartolomeu Anania), fie dinspre cotidianul „Ziua“, unde domnul Victor Roncea nu isi ascundea ingrijorarea cu privire la riscul venirii lui Daniel ca Patriarh. Explicatia este simpla: principalul beneficiar al mortii lui Teoctist parea a fi mitropolitul Daniel, care prelua locotenenta scaunului patriarhal si care parea (in virtutea unei traditii mai vechi) favorit pentru scaunul de Patriarh.
Trecand peste descrierea acestei batalii pentru viitorul Ortodoxiei romanesti, putem spune ca ea a prilejuit confruntarea dintre cei mai importanti trei ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane.
Ioan Selejan, Episcopul Covasnei si Harghitei, a fost, pentru multi, „candidatul surpriza“ pentru Scaunul patriarhal. Si nu doar „candidat surpriza“: Episcopul Ioan este, pentru multi observatori ai vietii BOR, un „arhiereu surpriza“. Lipsit de hieratismul caracteristic ierarhiei bizantine, deschis spre dialog cu modernitatea, insa cu o viata monahala asumata integral, Ioan conduce din 1994 una dintre cele mai dificile eparhii ortodoxe, cea a Covasnei si Harghitei.
Ioan al Covasnei si Harghitei a fost, in cursa pentru scaunul patriarhal, reprezentantul monahismului autentic, vocational. Desi selectati dintre calugari, episcopii, arhiepiscopii si mitropolitii BOR nu sunt, in marea lor majoritate, obisnuiti cu rigorile vietii monahale, pentru foarte multi dintre ei intrarea in monahism fiind doar rampa de lansare spre o cariera ecleziastica reusita. Nu se poate spune acelasi lucru despre Episcopul Ioan, ales sa conduca o eparhie unde grijile si riscurile (mai ales cele politice) sunt mult mai multe decat marirea si veniturile presupuse de demnitatea episcopala.
Al doilea candidat a fost Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Clujului si Feleacului si Mitropolit al unei mitropolii cu nume nefiresc de lung si cu origini suspecte de a fi straine de prevederile legislatiei bisericesti.
Bartolomeu Anania a fost candidatul sprijinit de traditionalistii din Biserica Ortodoxa. Personalitate puternica si bataioasa, remarcat prin directetea si curajul sau, Bartolomeu parea, in ciuda varstei inaintate (86 de ani), candidatul ideal de la cei care se asteapta ca Biserica Ortodoxa sa devina o forta ofensiva in societate. De asemenea, el parea singurul capabil sa-l infrunte pe Daniel Ciobotea, suspectat (pe nedrept, cred eu) de apartenenta la masonerie, organizatie aflata in iremediabil conflict cu Biserica (Ortodoxa sau Catolica).
Un atu de imagine a fost statutul de ierarh carturar pe care se spune ca Bartolomeu Anania l-ar avea. Poet de categoria a doua, dramaturg prea putin remarcat, Bartolomeu nu s-a facut insa remarcat nici ca teolog, multi teologi si filologi romani ortodocsi reprosandu-i slaba calitate si lipsa de valoare a „traducerilor“ sale din Scriptura si din textele liturgice ale Bisericii.
Desi nu se poate spune despre Bartolomeu Anania ca ar fi anti-ecumenist (fiind prezent in mai multe „comitete si comitii“ ecumenice), felul brutal in care a inteles sa poarte (sau mai bine spus, sa refuze) dialogul cu Biserica Greco-Catolica, discursurile sale categorice fata de riscurile reale sau doar imaginare presupuse de modernitate si Occident au facut ca Bartolomeu sa fie considerat candidatul ideal al tuturor celor ce nu au putut depasi frustrarea de a fi balcanici si ortodocsi intr-o Europa occidentala si protestanta.
In sfarsit, al treilea candidat si castigatorul scaunului patriarhal a fost Daniel Ciobotea, Arhiepiscopul Iasilor si Mitropolit al Moldovei si Bucovinei.
Calitatile noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane nu sunt putine. Format in Occident, a avut prilejul sa si traiasca acolo in anii in care dictatura lui Ceausescu devenise o tragicomedie absurda. Aceasta sansa l-a ferit de buna parte din deformarile morale presupuse de aderenta activa la neostalinismul si national-comunismul promovate de clica ceausista.
Dupa 1990, devenit Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, Daniel a facut dovada de a fi un bun administrator, infruntand cu succes o buna parte din cutumele ce tineau in retard Biserica Ortodoxa Romana. Prezenta Mitropoliei sale in lumea mijloacelor de comunicare sociala a fost benefica atat pentru eparhia respectiva, cat si pentru imaginea BOR per ansamblu.
Un alt gest menit sa dezmorteasca administratia bisericeasca a fost cel al introducerii obligativitatii pensionarii clericilor. Un gest nepopular printre preoti, insa cu efecte mai mult decat pozitive in dinamizarea lucrarii Bisericii in societate.
Dar lupta cea mai grea a lui Daniel a fost cea purtata cu talibanismul ortodoxist. Daniel a avut curajul asumarii unei deschideri reale a Bisericii spre dialogul cu celelalte Biserici si confesiuni crestine, dezvoltand relatii personale de prietenie cu episcopul romano-catolic de Iasi, dar si cu multi alti prelati catolici si protestanti din Occident. Acest lucru l-a facut cu riscul pierderii popularitatii in randul monahilor si credinciosilor ortodocsi, reticenti fata de astfel de orientari ecumenice.
Dintre ranile primite in aceste batalii cu talibanii ortodoxisti, cea mai grea este cea a stigmatului acuzei de a fi mason. Este practic imposibil sa poti dovedi, in mod credibil, ca nu apartii acestei organizatii secrete, ceea ce face ca aceasta acuza sa fie una dintre cele mai dificile de depasit.
Ales Patriarh, Daniel si-a asezat pastorirea sub semnul dorintei de colaborare cu credinciosii si clericii Bisericii Ortodoxe Romane. In speranta ca acest lucru se va intampla, ii uram Patriarhului ales urarea traditionala rasariteana: „Intru multi ani, Prea Fericite Parinte!“