Conturul cacialmalelor...
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Se poate afirma ca s-a intrat in faza operationala a campionatului si a sezonului fotbalistic. A inceput si divizia B, dupa o amanare prea lunga pentru a fi acoperita cu orice fel de argumente. S-a spus ca nu se poate juca la orele obisnuite ale acestui esalon, adica spre jumatatea zilei. Subintelesul apartine realitatii ca orasele unde evolueaza aceste echipe nu au si cu greu vor putea fi dotate cu instalatii de nocturna. Nu-i o prioritate a edililor si tot la fel de greu de spus este daca acestia au, cu adevarat, vreo prioritate in slujba urbelor pe care, cu onor, le conduc.
Demiteri si dezertari
Asa cum era de asteptat in „anormalitatea normala“ in care traieste si fotbalul nostru, am inceput sa consemnam deja schimbari de antrenori sau, deghizate cat de cat, renuntarii ale unora dintre ei. S-a inceput chiar dupa prima etapa, Ion Viorel invocand o stare de sanatate precara, in orasul renumit pentru covrigii sai inca de exceptie si pentru vinul de Pietroasele – Buzau. Si ca in orice asezare medie de la noi, in care promovarea fotbalistica in primul esalon a reprezentat o mare supriza acoperitoare a balacarelii si a mistocarelii noastre cotidiene, a plecat si al doilea numit, Stan. Ajungandu-se acum, prin migratie contrara, adica dinspre Vest spre Est, la olteanul Fane Stoica. Baiat bun, temperamental pana spre furie cand nu-i convine ceva, ca mai toti cei din „pamantul sfant al Olteniei“, cum ii place sa afirme – si chiar sa creada ca este verosimil – poetului. Desi pe acolo (sau „acisilea“, cum pronunta hazos chiar ei) s-au consemnat mult mai putine miracole de sfintenie decat in celelalte provincii nationale. Iar, per total, noi avem doar sfinti din domnitori cu sabia in mana! In plus, Fane a simtit si cativa ani buni galceava greceasca la ea acasa. Ehe, linistea ateniana a fost tare demult...
Fin vs nas
Imediat a urmat zgandareala in familie, fin catre nas, Gigisor Becali – Gica Hagi. S-au improscat, la inceput, blesteme amenintatoare doar de la fin. Si tacere strategica din partea celui care a asezat pirostriile spre altar. Firesc la noi, imediat s-a incercat minimalizarea a ceea ce de fapt a fost, dar n-a fost inteles cum trebuie sa fie (calambur tipic becalian) sub fum de tamaie, prescuri si nevazuta impartasanie. Toate, chipurile... „de palat“. Ce teribila-i natura umana! Mantuitorului, plecat si el din iesle, nu i-a trecut niciodata, prin cu adevarat sfanta-i minte, sa locuiasca intr-un palat. A ajuns, ce-i drept, intr-unul, doar pentru judecata spalatului pe maini a strainului guvernator Pilat. Si te-ntrebi: n-au apucat, oare, sa-i spuna invatacelului – un bigot oarecare, ce se vrea crestin! – Gigisor simbriasii consilieri, cu ceva studii, din preajma, ca vanitatea si parvenitismul sunt molime care, fara a presupune vreun dram de inteligenta, pot fi si trebuie usor alungate? Mai degraba cred ca le-a fost frica sa peroreze in acest sens, intimidati de sosul mereu amenintator de pe degetele si gurita latifundiarului. N-are cum sa scrie, asa ca doar mananca si vorbeste cu manutele. Dar sa-l lasam in plata Domnului! Care, mai devreme sau ceva mai tarziu, se va infaptui. Ca nu o fi ajuns neamul nostru la asemenea decadere, incat sa creada ca e ceva de respiratia lui.
In vestiarul campioanei
A fost, insa, o descalecare teribil de surprinzatoare de la conducerea tehnica a campioanei Dinamo. Mircea Rednic a cedat si a abandonat banca suspinelor, implinirilor si sperantelor si vestiarul. Intr-un moment, paradoxal, chiar intuit si anuntat. E drept, fara surle si trambite, dar, in urma cu doua, trei saptamani s-a scris si s-a vorbit ca s-ar putea petrece si acest lucru!? Pun semnele tipice ale perplexitatii pentru ca, in urma cu doar doua luni, Rednic parea a fi pintenul de la Deva, prin preajma caruia a copilarit, dar si stanca de la Dover spre care scruta atunci cand juca in Belgia. Luase clar campionatul cu Dinamo si ii adusese chiar in primavara europeana, dupa multi ani. Si-atunci, oameni fiind, nu-i normal sa ne-ntrebam cand a intrat parca strechea in atatia, ca sa se ajunga in fata unei asemenea decizii?
Raspunsul, uluitor, vine foarte normal si repede, pentru felul in care suntem si reactionam. Si e unul pe mai multe planuri. A fost, mai intai, euforia unui an de exceptie, compromisa de zornaitul a prea multi „techini“ neasteptati. Multi dintre importantii anturajului si-au pus masti si, nu-i asa... „pune-i omului o masca si vezi imediat cine e“. Lucru spus si certificat cam de multisor. Prin aceasta – hai sa spunem – fireasca tentatie, doar umana (interesant este ca animalelor nu li s-a lasat la pipaire aceasta otrava), semintele discordiei erau implantate.
A urmat distractia, mai mult doar de prima pagina, a asa-zisei pregatiri din Austria. Cu un singur antrenament in mai toate cele 17 zile contabilizate pe acolo si cu celebra justificare: „mai bine lucram putin si bine, decat mult si prost“. De te crucesti! Pai cine te opreste sa lucrezi mult si bine in aceasta perioada atat de importanta a acumularilor de baza, prin care traiesti tot anul?... Serios vorbind, a fost doar zaharelul sperat al unei paci imposibile intre subiectele decisive ale vestiarului. Atinge-l pe roman la buzunar, mai ales acum, si sa vezi ce scatoalce iti iei. Totul s-a derulat cu un optimism sfidator la adresa celorlalti. Nepermis, mai ales cand totul se proba doar intr-un joc supus hazardului, dar si propriilor capcane... Pe care daca singur le pui, tot atat de sigur chiar tu cazi in ele. S-a spus si probat si aceasta, tare demult...
Cu picioru-n groapa noastra
Astfel, esecul atat de dramatizat cu Lazio n-a insemnat decat confirmarea superficialitatilor indelung cimentate. Cert este ca se putea obtine calificarea, „macaronarii“ fiind un fel de mancare doar in cooperativele musoliniene. Putin rafinament de bucatarie fotbalistica cu adevarat italiana, gen Milan, Inter, Juve. Doar pragmatism dus la extrem, cum numai ei stiu sa intretina. Au rabdare, te asteapta si, daca ai gafat, nu-i nevoie s-o faci de multe ori, sunt antrenati mental si faptic sa te execute din prima. Ceea ce s-a intamplat in returul de pe Lia Manoliu. Iar ce mai era de scris, s-a copiat repede. Dupa obiceiul straniu al neamului, de a se aprinde prea repede prin fala si declamatie ostentativa si a de se stinge aproape imediat prin ced competitional are in fata obstacolelor – atat de evitabile! – asezate chiar de noi insine.
In anul trecut am consemnat vreo 20 de astfel de schimbari tehnice. Si acum vom fi tot pe acolo. Nefast, dar si justificat. Pentru ca prea multi dintre conducatorii fauritori de realitate ai echipelor noastre nu se pot comporta decat conform cacialmalelor care le-au dat contur...