In coarnele naturii
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura ideilor »
Autor: David Ilina
Un baietel de vreo patru ani povesteste mamei sale cum a fost in prima zi la gradinita. Supusi unui control medical ceva mai amanuntit, copiii au fost dezbracati pana la piele. „In afara de baietei, erau acolo si fetite?“, l-a descusut mama cu gandul de a-l tachina. „Nu stiu“, a raspuns el prompt. Mama s-a aratat mirata: „Cum adica nu stii!?“ Dupa ce si-a impins masinuta pana aproape de marginea mesei, fara a o pierde din ochi, a explicat: „Pai, ti-am spus ca nu mai aveam hainele pe noi“.Talcul acestei intamplari mi se pare a fi acela ca doar niste obiecte culturale, de pilda hainele, ne dau posibilitatea de a distinge, respectiv de a identifica fiintele/lucrurile prezente in mediul existentei noastre omenesti. Pentru noi, abia ele sunt semnele inteligibile capabile sa ne orienteze. Altfel, in cheie pur naturala, lucrurile raman indiscernabile. In ordine lingvistica, trebuie sa poarte „haine“, adica nume, pentru a ni se arata si pentru a fi capabile sa ne „spuna“ ceva. In lipsa numelor, am fi condamnati nu numai la mutenie, ci si la un fel de orbire, caci lucrurile s-ar retrage in spatele unui ecran opac, ar inceta sa mai reprezinte o lume. Omul nu poate iesi de tot in afara culturii, el nu poate redeveni complet sau „pur“ natural, pastrandu-si totusi calitatea de om. Rousseau, in ciuda tonului lui nostalgic, intelesese bine: marcat inexorabil de legea, ea insasi naturala, a perfectibilitatii, omul nu poate da inapoi; intoarcerea la natura (starea naturala originara) este imposibila.
M-am folosit de acest nevinovat ocol narativ si de comentariul insotitor pentru a pleda impotriva acelora care cred ca vorbirea „directa“, pe sleau, fara „perdea“, „la firul ierbii“ (am numit varianta obscena a spunerii pe nume a lucrurilor ) isi afla justificarea (ba chiar si valoarea) in apropierea de natura, ale carei marci inconfundabile ar fi firescul, spontaneitatea, autenticitatea. Pe scurt, vreau sa arat ca la mijloc e vorba de o amagire intemeiata pe o idee complet gresita despre natura si despre relatia omului cu natura.
Mai intai ca prin coborarea (termen deloc arbitrar) la „blana“, la „firul ierbii“ a vorbirii dam peste acea varianta a spunerii pe nume a lucrurilor in care cuvintele par sa se fi instapanit asupra vorbitorului, de unde senzatia de razmerita verbala incontrolabila. E un semn indubitabil al alienarii, al unei saraciri, poate si al unei retardari spirituale, al unei vieti naclaite de surogaturi, epuizata de asteptarea premiului de sub capac. Acest limbaj voit vulgar nu mai are o functie aletheica (de scoatere la lumina a ceea ce persista in ascundere) sau una magica (de exorcizare sau de trezire la viata a unor forte) si nici macar una contestatara (atribut revendicat de diferitele forme ale contraculturii). Limbajul sfidator, croit pe calapodul unei obscenitati debordante, se rasfrange asupra lui insusi, conteaza mai mult prin sonoritatea lui lubrica decat prin mesaj. Rostul lui e de a starni, de a atata, de a mima viata printr-un fel de autoexcitare (principiul pornografiei). Poate ca cei ce uzeaza/abuzeaza de acest limbaj agresiv-murdar vor sa capteze in acest fel atentia, sa devina vizibili, chiar daca dispretuiti; vor sa-si injecteze doza sau portia de libertate anarhica, un fel de razbunare pentru insuportabila singuratate si pentru fierea plictisului. Oricum, indiferent ca o intalnim la coltul strazii, in discoteci, pe terenul de fotbal, pe maidan, la televizor, in filmele de la cinema sau in romane, specia de rostire la care ma refer nu mai are nimic de-a face cu instituirea sau restituirea adevarului. Abundenta si frecventa ei arata ca ne aflam in fata unei boli devenite moda. (Moda, cum zice Baudrillard, este ea insasi, in prezent, o forma a obscenitatii). Sa numim aceasta boala: un cancer al vorbirii, rod al unei oboseli a spiritului, a educatiei umaniste, dar care nu are in nici un caz semnificatia unei renaturalizari a omului.
Stiu, nu spun nici o noutate afirmand ca limba este un fenomen social, un instrument viu al gandirii, dar uneori argumentatia solicita si truisme, prea lesne trecute cu vederea. Orice limbaj ce articuleaza cuvinte, fie el natural sau artificial, vulgar sau stiintific, trivial sau elevat, tine de cultura, in nici un caz de natura. Este un apanaj exclusiv al omului. De la gangurit la bolborosit, omul inscrie in repertoriul lui vocal o varietate inepuizabila de limbaje. Natura (sa o imaginam provizoriu in puritatea ei, adica in ipostaza ei preculturala) nu vorbeste si nici n-ar putea sa inteleaga vreunul din limbajele inventate de oameni. Vorbind scabros, birjareste, mocirlos nu devenim mai naturali, dupa cum vorbind cuviincios, ingrijit, frumos nu pierdem din naturalete. Obscenitatea, neobraznicia, perversitatea, depravarea etc. nu au de-a face cu natura, nu tin de repertoriul natural al manifestarilor noastre, asa cum „salbatic“ sau „barbar“ nu sunt determinari naturale, ci proiectii culturale, viziuni impregnate de anumite valori.
Nu sta in firea naturii (ingaduiti-mi aceasta expresie pleonastica) sa ofenseze bunul simt sau pudoarea, pur si simplu pentru ca ii sunt straine. Intrucat sunt podoabe cu semnificatie culturala, desi pareau a tine exclusiv de natura, barbile si mustatile (pentru cei ce le prefera) se bucura de atata ingrijire. Tot astfel, nuditatea nu reprezinta un raport al omului cu natura, ci este o atitudine culturala care il priveste doar pe om: celelalte animale nu sunt nici goale, nici imbracate. In pielea goala nu suntem mai naturali decat imbracati. Cand Diogene cinicul se despuia ori, si mai rau, urina sau se masturba in public, era vorba de un comportament deliberat, voia sa socheze si sa puna sub semnul intrebarii anumite conventii, anumite obisnuinte ale traiului dominant in epoca. Era modul lui - cinic - de a provoca o dezbatere, de a face filosofie, de a pleda pentru un nou tip de gandire si doar in plan secund pentru un alt mod de viata. El n-a ales sa faca toate acestea in solitudine, undeva in largul marii sau in desert, ci chiar in cetate, in vazul tuturor. Era intr-un dialog (voit impudic, ofensator) cu filosofii rationalisti de stirpe socratica. Purta un dialog cu miza culturala, in care natura era doar o metafora si un pretext. Pentru copilul din intamplarea relatata la inceput nuditatea nu poseda inca o astfel de semnificatie culturala, mai precis n-ajunsese inca s-o perceapa si s-o asimileze, si, din acest motiv, nuditatea n-avea cum sa-i serveasca drept criteriu de discriminare. De aici fireasca lui deruta.
Doar cateva cuvinte inca despre mirajul naturalist. E vorba de una din trasaturile modului actual de viata intr-o lume supertehnologizata, sufocata de artefacte extrem de sofisticate a caror utilitate este nu de putine ori discutabila: pasiunea noastra pentru natura (evident, nu e vorba de natura care ne ingretoseaza, ne inspaimanta sau ne ucide), consumata cu aceeasi fervoare cu care o violentam si o supunem unei lacomii sinucigase. De aici voioasa retorica naturalista ce tinde sa infloreasca pe buzele tuturor. Toti ne dam in vant dupa „naturalete“, dupa ceea ce e „natural“. Vrem sa traim cat mai aproape de „natura“ si, daca se poate, in mijlocul ei, ba chiar in sanul ei. Suntem atat de inamorati de frumoasa natura incat punem botul masinii chiar sub cetina bradului, parcam la piciorul valului, savuram cafeaua intre ramurile batranului stejar, infulecam pizza pe pontonul din mijlocul lacului. La moda sunt tratamentele si retetele „naturiste“; alimentele ecologice sau „organice“ sunt la mare pret. Dar natura nu e doar loc de verdeata, de contemplatie si de cura. Pentru unii natura conteaza mai ales prin provocarile ei spectaculoase: aveti in vedere sporturile extreme, scufundarile oceanice, coridele etc. Iubim natura chiar si cand ne ia in coarne!
Realitate primara, inepuizabil rezervor de resurse, cadru cosmic etern al existentei noastre precare, natura trebuia sa aiba insa si o aura metafizica: e conceputa ca intruchipand norma. E normal tot ceea ce e natural, iata deviza, nebanuit de periculoasa in franchetea ei, a naivilor si a fatarnicilor, pierzandu-se din vedere ca „naturalul“ este o constructie culturala. Natura, referential absolut; si tocmai de aceea folosita, inevitabil, si ca scuza. (Chiar si pornografia si vorbirea obscena, cum am vazut, incearca sa-si gaseasca in ea principiul legitimator). Dar, de cand omul a pasit in arena istoriei, nu este ea si perpetua teroare, ca si imensa hazna a civilizatiei? Izvor si leagan al vietii, forta oarba si mormant… Ambiguitati care ar trebui sa ne faca mai circumspecti in legatura cu patosul nostru naturalist, cu recursul la natura si cu fascinatia pe care natura o exercita asupra noastra. In acelasi timp, marea problema trebuie sa ramana problema dintotdeauna a omului: cine suntem si ce am vrea sa fim.
P.S. Celor grabiti sa opuna natura culturii (sau invers): potrivit unor cercetari recente realizate de oameni de stiinta sud-coreeni, sonatele lui Beethoven au acelasi efect binefacator asupra cresterii recoltelor de orez ca si cel al ingrasamintelor chimice.