Premiul Nobel pentru literatura. Nazuinte si dificultati
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura performantei »
Autor: Kjell Espmark
Premiul Nobel pentru literatura este manifestarea culturala cea mai cunoscuta a culturii suedeze, depasind notorietatea lui Ingmar Bergman, Astrid Lindgren si ABBA. Acest fapt incarca Academia Suedeza, cea careia ii revine sarcina sa dea premiul, de o grea responsabilitate. Asadar, care e in fond ambitia Premiului Nobel? Si care sunt principalele sale dificultati? De fapt, istoria acestui premiu este presarata cu o serie de asemenea intrebari.
Un obstacol important in intelegerea deciziilor de acordare a Premiului Nobel este convingerea ca aceasta suta de ani de deliberari asupra candidatilor ar dezvolta un set unitar de valori. Se trece cu vederea peste faptul ca Academia Suedeza si-a innoit membrii neincetat, intr-o regenerare continua, care a impus noile tendinte generale si noile concepte asupra formei artistice.
in fond, istoria Premiului Nobel pentru literatura poate fi vazuta ca o suma a incercarilor de a interpreta o dorinta imprecis formulata. Alfred Nobel a intentionat ca Premiul pentru literatura sa-i revina celui ce a produs „opera cea mai vrednica de retinut intr-o directie ideala“. Problema este ce intelegea el prin „ideala“. Sfera idealului este cuprinsa in criteriile generale ale acordarii tuturor celor cinci Premii Nobel destinate celor care „vor aduce cele mai mari foloase umanitatii“. Dar formularea acestor criterii lasa loc confuziei.
incercarile Academiei de a interpreta cuvintele testamentului dau seama pentru cateva capitole din istoria Nobel-ului, fiecare avand trasaturi distincte. In primul capitol (1901-1912), cerintele lui Nobel au fost intelese in sensul unui „idealism sonor si elevat“. Setul de criterii, avand ca rezultat premierea lui Bjornstjerne Bjornson, Rudyard Kipling si Paul Heyse, dar nu si a lui Lev Tolstoi, Henrik Ibsen si Emile Zola, se caracterizeaza printr-un idealism conservator in care biserica, natiunea, familia sunt vazute ca valori sacre si printr-o estetica idealista cu trasaturi clasicizante preluate din epoca lui Goethe si Hegel. Asemenea standarde fusesera tipice pentru lupta dusa de puternicul secretar permanent, Carl David af Wirsén, si Academia sa impotriva scriitorilor scandinavi radicali ca Brandes, Ibsen si Strindberg. Pentru ambitiosul secretar, testamentul lui Nobel nu i-a furnizat numai ocazia de a ajunge la „o pozitie influenta in literatura lumii“, ci i-a dat si posibilitatea de a fi, dupa cum spune chiar Wirsén, „Don Quijote al idealismului romantic suedez“; adica de a-si muta campania provinciala impotriva „modernilor“ pe plaja larga a literaturii universale. Acest punct de vedere era foarte departe de valorile lui Nobel. Desigur ca acesta avea in comun cu Wirsén dezgustul pentru scriitori ca Zola, dar era radical impotriva clerului care a adoptat idealismul utopic si spiritul de revolta cu pigment religios al lui Shelley. De fapt, unul dintre scriitorii sai preferati fusese Tolstoi, respins de Academie pentru lipsa de respect aratata statului si bisericii.
Perioada de dupa moartea lui Wirsén din 1912 a inceput cu o ponderata reorientare. Premiul din acel an a fost castigat de Gerhart Hauptmann, respins inainte pentru trecutul sau simbolist si naturalist. Mai mult, in 1913, bariera europeana a fost inlaturata prin premiul acordat lui Rabindranath Tagore. Aceste modeste antene, datorate intineririi Academiei, au fost, oricum, anihilate de izbucnirea razboiului din 1914-1918. Politica de neutralitate adoptata in 1914 a tinut puterile beligerante departe, dand o sansa natiunilor mici. Aceasta politica ne ajuta sa explicam reprezentarea abundenta, pe lista laureatilor, a unor nume precum Swede Verner von Heidenstam in 1916 pana la norvegianul Knut Hamsun in 1920.
Anii '20 au fost martorii unei despartiri decisive de ceea ce s-a numit o interpretare „mult prea ingusta“ a adjectivului „ideal“. Cerinta lui Nobel a fost de acum inteleasa ca „simpatie profund umana“; transcrierea literala ar fi „umanitate cu inima larga“. Aceasta a deschis drumul unor scriitori ca Anatole France si Bernard Shaw, ambii respinsi inainte. In spatele acestei apropieri generoase se afla o Academie substantial intinerita. Mediul era, totusi, mai putin radical in ceea ce priveste estetica, pastrand o viziune clasicizanta asupra literaturii. Formula recurenta „marele stil“, asociata in special cu Goethe, este semnificativa. Cu un asemenea standard, Academia nu avea mare legatura cu ceea ce se intampla in literatura contemporana. Putea aprecia „Casa Buddenbrook“ a lui Thomas Mann, „o capodopera care se apropie de realismul clasic al lui Tolstoi“, dar a trecut, in tacere, peste „Muntele vrajit“. Mann nu a iertat niciodata Academia pentru aceasta insulta.
in spiritul cerintei din testament, pentru „cel mai mare folos adus umanitatii“, Academia, in anii ’30, a perceput intreaga omenire ca fiind formata din cititori imaginari ai operelor aduse in discutie. Un raport al Comitetului statua criteriul „interesului universal“ si al accesibilitatii pentru „cititorul comun“, asa ca Academia a decis in favoarea scriitorilor pe care oricine putea sa-i inteleaga, de la Sinclair Lewis, in 1930, la Pearl Buck, in 1938. Si s-a discutat serios pe marginea volumului lui Margaret Mitchell, „Pe aripile vantului“. Pe acest fond, poezia moderna a fost exclusa datorita publicului ei restrans. Poeti exclusivisti ca Paul Valéry sau Paul Claudel au fost, astfel, respinsi. Singurii scriitori cu adevarat importanti care au fost premiati in anii treizeci au fost cei doi dramaturgi – Luigi Pirandello, in 1934, si Eugene O'Neill, in 1936.
Cu o pauza pentru reinnoire, prilejuita de razboi si inspirata de noul sau secretar, Anders Österling, Academia de dupa razboi a incheiat aceasta divagatie in zona gustului popular, concentrandu-se, in schimb, asupra celor care erau numiti „pionieri“. La fel ca in cazul stiintelor, laureatii aveau sa fie gasiti printre cei care netezeau drumul pentru noi linii de dezvoltare. intr-un fel, aceasta este o alta interpretare a formulei „spre folosul cel mai mare al omenirii“: candidatul perfect era cel care oferea literaturii mondiale noi posibilitati in materie de perspectiva de ansamblu si de limba.
in epoca lui Österling, cuvantul „ideal“ a fost perceput, in mod intentionat, intr-un sens chiar mai larg: noua lista incepea cu Hermann Hesse care, in anii '30, fusese respins pentru „anarhism etic“ si pentru lipsa de „viziune plastica si fermitate“ a personajelor sale, cuvinte care ingana vremurile lui Wirsén. Mai tarziu, compatibilitatea dintre conceptia intunecoasa asupra lumii a lui Samuel Beckett si „idealul“ Nobelului a fost pusa la incercare, fiind unul dintre ultimele prilejuri cand aceasta conditie a ocupat un rol central in dezbatere. Doar in „profunzimi“ e posibil ca „gandirea pesimista si poezia sa poata sa mearga mana-n mana“, a spus Karl Ragnar Gierow in discursul sau, scotand in evidenta simtul adanc al valorii umane si forta datatoare, totusi, de viata din pesimismul lui Beckett. Granita acestei deschideri generoase poate fi observata in felul cum a fost tratat cazul Ezra Pound. El a atras atentia Academiei datorita „importantei sale de pionierat“, insa a fost descalificat pentru ca a sustinut, in timpul razboiului, pe posturile italiene de radio, exterminarea evreilor est-europeni. Dag Hammarskjöld, membru al Academiei, a conchis spunand ca „o asemenea reactie „subumana“„ excludea „un premiu care este, pana la urma, menit sa dea greutate „sensurilor idealiste“ ale eforturilor celui premiat“.
Aceasta noua politica, in acelasi timp mai exclusivista si mai generoasa in interpretarea testamentului, ar fi trebuit, de fapt, sa inceapa cu Valéry, dar acesta a murit in vara lui 1954. In schimb gasim, intre 1946-1950, splendida suita Hesse, André Gide, T.S. Elliot si William Faulkner, cu totii niste innoitori indrazneti. In discursul sau pentru autorul „Tarii pustii“, Österling a atras atentia asupra „unei alte lucrari de pionierat, care avea un efect senzational asupra literaturii moderne“, „Ulise“, al lui James Joyce. Cu aceasta referire la cea mai mare scapare a anilor '30, el a extins aclamatia lui Elliot din 1948 pentru a-l include si pe maestrul disparut.
Densitatea explicita de innoitori poate, prin alegerile lui Saint-John Perse in 1960 si a lui Samuel Beckett in 1969, sa fie urmarita pana in anii din urma. Criteriul a pierdut din importanta, totusi, pe masura ce perioada eroica a avangardei internationale a devenit istorie, iar inovatiile literare au devenit mai putin ostentative. In schimb, criteriile s-au orientat spre „pionierii“ unor zone lingvistice specifice. Premiul din 1988 a fost acordat unui scriitor, Naguib Mahfouz, care, din punctul de vedere al Occidentului, e fidel, mai degraba, mostenirii lui Flaubert si a lui Thomas Mann. In lumea araba, pe de alta parte, Mahfouz este perceput drept creatorul romanului contemporan al acesteia. Urmatorul premiu i-a revenit lui Camilo José Cela, care are, intr-o perspectiva internationala, pretentii modeste la titlul de „pionier“, dar care este, in literatura spaniola, mare innoitor al fictiunii postbelice. Se numara si in prezent, printre acesti innoitori ai unor anumite zone lingvistice, laureatul din 2000, Gao Xingjian, a carui opera „a deschis noi drumuri romanului si dramaturgiei din China“.
O alta politica, suprapusa partial peste cea pe care tocmai am prezentat-o si care, partial, o inlocuieste pe aceasta, s-a bucurat in continuare de „beneficiul“ premiului avut in vedere. Acest nou capitol din istoria Nobelului ar putea, in orice caz, sa fie intitulat „Maestrii necunoscuti“. Tot mai multi membri ai Academiei isi doreau sa atraga atentia asupra unor literaturi si autori importanti, insa putin vizibili, astfel incat sa ofere publicului din intreaga lume capodopere despre care, altfel, nu ar avea nici o idee si, in acelasi timp, sa daruiasca unei opere necunoscute cititorii pe care ii merita.
Avem franturi ale unor astfel de argumente chiar de cand a fost ales Rabindranath Tagore in 1913, dar nu a existat nici un program pana la inceputul anilor '70. Conturarea deplina a acestei politici se poate observa incepand cu 1978, prin premiile acordate lui Isaac Bashevis Singer, lui Odysseus Elytis, lui Elias Canetti si lui Jaroslav Seifert. Criteriul acorda poeziei un rol proeminent. In nicio alta perioada poetii nu au fost atat de bine reprezentati ca in anii 1990-96, cand patru dintre cele sapte premii le-au revenit lui Octavio Paz, Derek Walcott, Seamus Heaney si Wislawa Szymborska, toti patru necunoscuti mai inainte publicului din intreaga lume.
O noua politica, aflata de mult intr-un stadiu germinal, a avut un punct culminant in anii '80. Iarasi, a fost o incercare de a intelege si de a indeplini intentiile lui Nobel. Testamentul sau avea un orizont international, desi respingea orice fel de criterii legate de nationalitatea candidatului: cel mai meritoriu trebuie ales, „fie ca e un scandinav sau nu“. Problema supravegherii literaturii din intreaga lume a fost, totusi, coplesitoare si pentru o lunga perioada de timp Academia a fost criticata, pe buna dreptate, ca a transformat premiul intr-o chestiune europeana. Wirsén s-a limitat, in mod expres, la „marile figuri ale literaturii continentale“. In anii '20 s-a formulat, fara indoiala, principiul ca premiul era „menit pentru literatura intregii lumi“, dar nu au existat intstrumente pentru a pune in practica ideea. In anii '30, nu au existat nici macar nominalizari rezonabile din partea tarilor asiatice, iar Academia nu dezvoltase, inca, un sistem de sondare propriu. Premiul care i-a revenit, in cele din urma, lui Yasunari Kawabatha, in 1968, ilustreaza greutatile foarte mari de a judeca literatura unor limbi non-europene – chestiunea a durat sapte ani si a implicat patru experti internationali. Totusi, in 1984, secretarul permanent Lars Gyllensten a declarat ca atentia pentru scriitorii non-europeni era in continua crestere in Academie; se faceau incercari „de a se realiza o repartizare globala“.
Acestea includ masuri pentru a intari competenta pentru misiunea internationala. Competenta lingvistica a fost, ca regula, puternica in cazul acestui juriu. Franceza, engleza si germana nu au ridicat nici un fel de probleme si cativa membri fusesera traducatori extraordinari din italiana, spaniola si greaca. De asemenea, orientalisti de marca si-au gasit un loc in Academie. In 1985, Göran Malmqvist, unul dintre cei mai buni experti ai Occidentului in literatura chineza moderna, a capatat statutul de membru. Competentele Academiei de astazi se extind si asupra limbii ruse. Totusi, mai presus de orice, zona examinarii amanuntite a fost largita prin implicarea unor specialisti carora li s-a cerut sa scrie referate din domeniile lor bine delimitate si analize ale celor mai importante lucrari. Acolo unde traducerile in engleza, franceza, germana sau in limbile scandinave lipsesc, se pot obtine si niste traduceri speciale. In cateva cazuri, asemenea versiuni unice – cu nu mai mult de 18 cititori – au jucat un rol important in activitatea recenta a Academiei.
Imaginea politicii eurocentrice a Academiei a fost transformata, in mod considerabil, de alegerea lui Wole Soyinka, din Nigeria, in 1986, si a lui Naguib Mahfouz, din Egipt, in 1988. Practicile ulterioare arata extinderea catre Nadine Gordimer si J.M. Coetzee din Africa de Sud, la Kenzaburo Oe din Japonia, la Derek Walcott si V.S. Naipaul din Caraibe, la Tony Morrison, prima afro-americana de pe lista, si la Gao Xingjian, primul laureat care scrie in chineza. Este, totusi, un lucru important ca nationalitatea sa nu fie implicata in dezbatere. In unele randuri s-a sugerat ca Academia ar trebui sa decida mai intai asupra unei limbi care a fost neglijata si apoi sa caute cei mai buni candidati ai acesteia. A proceda astfel ar insemna sa politizam premiul. In schimb, nazuinta a fost aceea de a extinde perspectiva de ansamblu, astfel incat sa devina posibil ca, intr-o procedura normala, sa fie pusi in balanta, intr-un anumit moment, un dramaturg si poet nigerian eminent si, intr-un alt rand, un romancier egiptean important cu candidati din zone lingvistice mai putin indepartate – toate aceste evaluari continuand sa fie facute pe teren literar. Criticii au neglijat, destul de des, eforturile Academiei pentru integritate politica.
Criteriile discutate uneori difera, alteori coincid. Mutarea reflectorului asupra maestrului necunoscut Canetti in 1981 e, in aceasta ordine de idei, urmata de incununarea „pionierului“ realismului magic, aclamat in toata lumea, Gabriel Garcia Márquez, in 1982. Unii laureati raspund ambelor cerinte, precum Faulkner, care nu a fost doar „marele experimentalist printre romancierii secolului XX“ – Academia a fost, in acest caz, suficient de norocoasa pentru a anticipa importanta enorma a lui Faulkner pentru scrierile de fictiune ulterioare –, dar si, in 1950, un scriitor in mare masura necunoscut. In aceasta situatie, premiul a putut, macar o data, sa ajute un inovator important din afara luminii reflectoarelor sa ajunga la discipolii sai potentiali, cat si la publicul care i se cuvenea. Despre premiul surprinzator care i-a revenit lui Dario Fo in 1997 se poate, de asemenea, spune ca a avut un mesaj dublu: a fost acordat unui gen care inainte fusese lasat sa astepte la usa si, in acelasi timp, stralucitului inovator al acelui gen.
Intrebarea este daca standardele utilizate nu au descalificat, in mod sistematic, scriitoarele. Ca regula, criteriul „pionieratului“ viza inovatia lingvistica si structurala. Inovatia inerenta unei noi perspective feminine care priveste viata si naratiunea ar putea fi trecuta usor cu vederea. De fapt, un numar de scriitoare remarcabile ale vremurilor noastre au ingrijit o mostenire artistica mai degraba decat sa innoiasca paradigmele – si procedand astfel au scapat instrumentelor de selectie ale Academiei. In acelasi timp, ele au atras, de multe ori, un cerc larg de cititori si au fost rasplatite cu apreciere si cu faima – si, in acest fel, nu s-au aflat printre scriitorii mari, desi neglijati, pe care Academia i-ar putea scoate din obscuritate si pe care i-ar putea prezenta unui potential public luat prin surprindere.
In 1991, Academia a trebuit sa hotarasca daca Nadine Gordimer nu a fost victima unei astfel de nedreptati. In ciuda unor elemente innoitoare, creatia ei apartine, in toate punctele ei esentiale, unei traditii narative bine asezate. Operele lui Gordimer pot fi asociate cu alte exemple ale „realismului critic“, in intelesul dat de Georg Lukács termenului, care include un numar de capodopere ale artei narative, de la Balzac si Tolstoi la Thomas Mann si Soljenitin, romane in care o perioada istorica a fost concentrata printr-o mana de personaje conturate pregnant. Ea nu a fost, astfel, apta sa fie considerata un pionier. In acelasi timp, analizele ei politice sfichiuitoare si descrierile vii ale oamenilor au ajuns la un cerc amplu si devotat, din intreaga lume, de cititori – si, prin aceasta, a iesit din raza criteriului care favorizeaza maestrii necunoscuti. Totusi, Academia a votat pentru a i se acorda meritul de „prozator excelent“ si a subliniat, cu referiri exprese la Nobel, maniera foarte directa in care opera ei a fost „de un foarte mare folos pentru omenire“. Argumentele in cazul lui Toni Morisson, Wislawa Szymborska si Elfriede Jelinek faceau parte din alta categorie. Noua constiinta asupra artei literare feminine este, totusi, demna de luat in seama. A doua jumatate a secolului anterior a fost martora unei singure femei scriitor, Nelly Sachs. Acum au aparut, brusc, patru in paisprezece ani.
Interpretarile tot mai generoase ale formulei „intr-o directie ideala“ au continuat in anii '80 si '90. Candidatura lui Celá a pus, din nou, acest principiu la incercare. Conceptia sa intunecata asupra lumii a ridicat aceeasi problema ca si cea a lui Beckett si a condus la o solutie similara. Premiul a fost acordat „pentru o proza bogata si inventiva, care, cu o compasiune retinuta, contureaza o viziune provocatoare a vulnerabilitatii omului“. Asa cum vorbitorul a spus in discursul sau, opera lui Celá „nu e deficitara, nicidecum, la capitolul compasiune sau sentimente umane obisnuite, doar daca nu cerem ca aceste sentimente sa fie exprimate in cea mai simpla maniera cu putinta“. In acest „doar daca nu“ intrevedem repudierea, implicita in practicile recente, a interpretarilor inguste, din anii de inceput, ale testamentului. Premiul Nobel pentru Literatura a devenit, treptat, un premiu literar.
Istoria Premiului pentru Literatura este, de asemenea, istoria receptarii in presa si in alte media. Asa cum am afirmat mai devreme, criticii au tratat, de obicei, practicile Academiei din primul secol al premiului ca un intreg, trecand cu vederea diferentele in privinta viziunii de ansamblu si a criteriilor dintre diferitele perioade, chiar si neglijand reinnoirea continua care face Academia, sa spunem, din 1950 sa fie un juriu foarte diferit fata de cel care l-a respins pe Tolstoi.
Dar critica internationala a avut, de asemenea, tendinta sa neglijeze multimea de nume bune din jurul premiului dintr-un anumit an. Astfel, Graham Greene a fost un candidat celebru in jurul anului 1970 si Academia a fost criticata pentru ca l-a trecut cu vederea. Dar premiul din 1969 i-a revenit lui Samuel Beckett, iar cel din 1970 lui Aleksandr Soljenitin, amandoi candidati de prima mana. Pe buna dreptate, o ancheta internationala pornita de „Books Abroad“ in 1951, la care au fost invitati 350 de specialisti, a scos la iveala faptul ca primii 50 de ani ai premiului au cuprins 150 de candidati „necesari“. Academia nu poate sa aiba ambitia de a-i incorona pe toti candidatii meritorii. Ceea ce nu isi poate permite este sa dea Nobel-ul unui talent minor. Practica sa in ultima jumatate de secol a fost, in cea mai mare parte, ferita de critici in aceasta privinta. Chiar si ancheta din 1951 a aratat ca doua treimi dintre premiile din prima jumatate de secol au fost pe deplin justificate. A doua jumatate de secol are sanse sa ia o nota chiar mai buna.
in ceea ce priveste premiile de la inceput, dezaprobarea alegerilor proaste si a omisiunilor flagrante este de multe ori justificata. Tolstoi, Ibsen si Henry James ar fi trebuit sa primeasca premiul in locul, sa zicem, unor Sully-Prudhomme, Eucken sau Heyse. Academia care a primit aceasta insarcinare solicitanta nu era, pur si simplu, potrivita pentru ea. A fost construita, in mod intentionat, ca un „bastion“ impotriva noii literaturi radicale din Suedia si era mult prea conservatoare, ca perspectiva si gust, pentru a fi un juriu international. Academia condusa de Wirsén a facut doar o singura alegere care sa-i aduca aclamatiile unanime ale posteritatii – Rudyard Kipling –, si atunci pentru alte calitati decat acelea care s-au dovedit durabile. Procentul anilor 1910 si 1920 a fost mai bun: Gerhard Hauptmann, Tagore, France, Yeats, Shaw si Mann s-au numarat printre cei considerati meritorii in urma catorva evaluari. Rezultatele perioadei dintre 1930-39 sunt mai sarace. Doua alegeri au fost considerate, in mod quasi-unanim, drept stralucite: Luigi Pirandello in 1934 si Eugene O'Neill in 1936. Dar perioada aduce si cativa laureati judecati, in mod intemeiat, drept mediocri – si acestia ascund un numar egal de cazuri de neglijenta: Virgina Woolf ar fi trebuit sa primeasca premiul in locul lui Pearl Buck si asa mai departe. Academia din epoca interbelica a dus, pur si simplu, lipsa de instrumentele necesare pentru a evalua una dintre cele mai dinamice perioade ale literaturii occidentale. Academia de dupa razboi a implinit, intr-un mod foarte diferit, asteptarile criticii serioase. Investitia Academiei conduse de Österling in pionieri a primit recunoasterea cuvenita prin multe aprecieri favorabile. Nume precum Gide, Eliot, Faulkner, Hemingway si Beckett au castigat aprobarea generala. Unele nume mai putin cunoscute unui public international, precum Jiménez, Laxness, Quasimodo si Andric, au fost criticate drept nesemnificative, dar au fost declarate de expertii in domeniile respective drept descoperiri.
Uneori, plangerile despre omisiuni au fost anacronice. Printre cei care lipsesc, criticii i-au gasit pe Proust, Kafka, Rilke, Musil, Kavafis, Mandelstam, Garcia Lorca si Pessoa. Aceasta lista, daca ar avea vreo justificare cronologica, ar sugera, in mod incontestabil, un esec serios. Dar principalele opere ale lui Kafka, Kavafis si Pessoa nu au fost publicate decat dupa ce ei au murit si adevaratele dimensiuni ale poeziei lui Mandelstam au iesit la iveala, in cea mai mare parte, in poemele nepublicate pe care sotia sa le-a salvat de la pieire si pe care le-a oferit lumii la multa vreme dupa ce el se stinsese in exilul siberian. In alte cazuri, a existat o perioada mult prea scurta intre publicarea operei celei mai meritorii a autorului si moartea acestuia pentru ca un premiu sa fi fost posibil. Astfel, Proust a dobandit notorietate, in 1919, prin premiul Goncourt pentru a doua parte din „À la recherche du temps perdu“, dar la mai putin de trei ani dupa aceea era deja mort, lasand jumatate din seria sa de romane nepublicata. Acelasi timp scurt de reactie a existat si in cazul volumului „Duineser Elegien“ al lui Rilke si a pieselor lui Garcia Lorca. insemnatatea lui Musil nu a fost vizibila in afara unui cerc restrans de cunoscatori pana la mai mult de o decada dupa moartea sa, in 1942. El a apartinut, asa cum a aratat un critic (Theodor Ziolkowski), categoriei autorilor care „la o examinare mai atenta... se exclud pe ei insisi“.
Chestiunea politica necesita o atentie specifica. In special in timpul Razboiului Rece, premiul a dat nastere la discutii despre implicatiile sale politice. Academia Suedeza, in ceea ce-o priveste, si-a exprimat, in numeroase ocazii, dorinta de a pastra distanta fata de antagonismele politice. Principiul director a fost „integritate politica“. Acest lucru nu a fost, adeseori, inteles. In special in Est a fost dificil de acceptat pozitia Academiei Suedeze fata de stat si de guvern. De fapt, Academia nu primeste niciun fel de subventie de la stat si nici n-ar accepta vreun amestec in munca sa. Guvernul, la randul lui, e foarte fericit sa stea departe de problemele delicate ale Nobelului.
in ceea ce priveste aspectul politic al Premiului, e necesar sa facem o distinctie intre efectele politice si intentiile politice. Unele efecte sunt inevitabile – si, deseori, imprevizibile. Intentiile politice sunt interzise in mod expres de catre Academie. Individualitatea, ca si autonomia Academiei, pot fi ilustrate de faza premergatoare acordarii premiului pentru Soljenitin. Avand in vedere consecintele triste pe care le-a avut acordarea premiului in ceea ce-l priveste pe Pasternak, secretarul Karl Ragnar Gierow a luat neobisnuita initiativa de a-i scrie ambasadorului suedez la Moscova, Gunnar Jarring, pentru a-si face o idee despre situatia lui Soljenitin, accentuand faptul ca intrebarea se referea, bineinteles, doar la ce i s-ar putea „intampla lui personal“. In aceasta privinta, domnul Jarring a putut sa ofere un raspuns linistitor (care s-a dovedit a nu fi unul profetic). Dar el a avut si un alt mesaj. A vrut sa amane hotararea, precizand, intr-o scrisoare catre Österling, ca premiul pentru Soljenitin „ar conduce la dificultati in relatiile noastre cu Uniunea Sovietica“. A primit raspunsul: „Da, s-ar putea foarte bine sa fie asa, dar suntem de acord ca Soljenitin este candidatul cel mai meritoriu“. Acest schimb de replici scoate in evidenta un fapt fundamental: Academia nu are nicio consideratie pentru ceea ce poate sau nu poate fi dezirabil in ochii Ministerului Afacerilor Externe suedez. Investigatia sa neobisnuita avea ca obiect doar efectele probabile ale deciziei pentru un candidat, ca persoana. Totusi, schimbul de mesaje ofera si un exemplu bun pentru modul in care un efect politic probabil poate fi luat in considerare – desigur, nu e vorba de faptul ca Academia urmarea o posibila tulburare a relatiilor cu Uniunea Sovietica, ci de acela ca era constienta de riscuri si a fost dispusa sa si le asume.
Istoria Premiului pentru Literatura ne pune la dispozitie un caz in care acest echilibru delicat a fost pus in primejdie, premiul pentru Winston Churchill. Cand s-a luat hotararea, in 1953, dupa discutii care s-au intins pe multi ani, s-a simtit ca s-a interpus o distanta suficienta fata de faptele de arme ale candidatului, facand posibil ca un premiu acordat acestuia sa fie inteles, in general, drept un premiu literar. Reactia din multe parti ale lumii a aratat ca aceasta a fost o speranta foarte nejustificata. Ei bine, nu exista nici un dubiu asupra faptului ca Academia a vazut niste merite literare exceptionale in istoricul si oratorul Churchill. Dar, totusi, el nu era doar invingatorul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar si prim-ministru si lider al uneia dintre puterile-cheie in Razboiul Rece. Se poate pune intrebarea daca oricare dintre alegerile Academiei a supus integritatea politica a acesteia unui asemenea risc. In orice caz, o concluzie binecunoscuta a fost trasa: de atunci incoace, candidatii care ocupa functii in guvern, precum André Malraux si Léopold Sédar Senghor, au fost respinsi in mod constant.
in timpul ultimelor decenii, exista un caz aparent de premiu „politic“, distinctia acordata lui Czeslaw Milosz. „A primit Milosz premiul din 1980 deoarece Polonia este la moda, in ceea ce priveste politica?“ s-a intrebat „Der Tagesspiegel“ si multe alte ziare i s-au alaturat. Suspiciunile nu au luat in considerare timpul petrecut cu candidatura fiecarui nominalizat. Asa cum a fost dezvaluit de un membru al Academiei, Arthur Lundkivst, Milosz se aflase pe lista de trei sau patru ani si ajunsese pe lista scurta in mai 1980 – cu alte cuvinte, cu mult inainte de greva de la Gdánsk. Greva i-a facut pe unii membri sa evite, a spus Lundkvist, dar a adaugat ca ar fi fost, in egala masura, imposibil sa fie respins Milosz din cauza evenimentelor din Polonia. Argumentul sau reflecta, fara niciun dubiu, parerea generala din cadrul Academiei. Acest juriu e constient nu doar de prejudiciile pe care o decizie politica le-ar avea asupra Premiului; integritatea distinctiei ar putea fi pusa in pericol si de o non-decizie intr-o situatie delicata.
Totusi, Milosz a fost un disident, si acest lucru e valabil si pentru Jaroslav Seifert, Joseph Brodsky si Gao Xingjian. Aceste alegeri au provocat, toate, iritari majore in Est. Acolo nimeni nu a vazut ca interesul predominant al Academiei era cel literar. Noi vedem o trasatura persistenta a politicii „ideale“ in aceste omagii aduse unor mari contributii artistice, caracterizate de o integritate fara compromisuri in descrierea conditiei umane. Ar trebui, totusi, sa fie luat in seama faptul ca accentul cade pe contributia artistica. La cativa ani care au trecut din cel de-al doilea sau secol, Premiul Nobel pentru Literatura se evidentiaza drept premiul literar pe care il implica numele sau.
Conferinta tinuta in Aula Academiei Romane la 29 august 2006
Traducere de Catalin Sturza si Cristina Rusiecki