Coline. La Paris
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura antropologica »
Autor: Cecilia Victor
La Paris e lumina chiar si atunci cand ploua. Lumina vine din arta cu care sunt modelate pietrele, marmura, iarba, colinele, cuvantul, sunetul. Ploaia retuseaza picturile Luvrului, slefuieste busturile si uda iarba din Gradinile Tuilleries. Gardul viu numara vizitatorii Luvrului ce tind spre un numar infinit, pentru fiecare cate o frunza. Un labirint viu prin care respira, dincolo de rame si postamente, mona-lisele si sclavii neterminati din batranul muzeu. In departare, Sacré-Coeur pe umarul lui Dumnezeu, iar cerul, punte pana la Eiffel, arcuit de mana lui calda. Cu basca pe ceafa, El face arta, creeaza usor, din varful istoriei, schiteaza si graseiaza.
Astfel m-am simtit la Paris, botezata in expresie si culoare, intru forma si vis. Venisem nefericita si am plecat plina de sperante, venisem cu amar, am gustat elixir. Stiam Parisul din cartile povestite de mama si din diapozitivele ei decolorate de vreme; ea, care nu-l vazuse niciodata, dar care-l iubise atat de mult, imaginandu-si-l in inima, memorandu-i strazi, poduri si palate, dantelarie si lumina, tot. Il rebotezase pentru mine, lasandu-mi mostenire marea ei iubire, Parisul ei neatins.
Hoinaresc pe strazile orizontale, in ciuda colinelor, totul pare campie, caci totul este expus la vedere spre a fi admirat. Sena se leagana indragostit din pod in pod. Ma intorc in Tuilleries, ceva ma atrage. Aud pasii regilor in plimbari tainuite. Se merge agale la brat, se vorbeste frantuzeste in rime. E ceva afectat in aer, teribil de expresiv, de teatral. Parisul e orientat in afara, gradini si parcuri, tablouri si statui, cladiri facute sa-ti atraga ochiul, sa te extazieze. Nu te lasa sa dormi, te priveste si te doreste.
Daca faci pauza intre muzee, calci pe pagini simboliste si existentialiste. Literatura si poezie, filosofie. Absurdul are sens. Viata intensa si disperare, negarea luminii, negare a tot. Umbra tristetii se lasa incet si-asupra mea. Ma cufund intr-un scaun si privesc pana in fundul lacului. Ma las tacuta, sunt cucerita. Imi reincarc pentru o clipa infinita bateriile inimii, ma simt acasa. Reusesc sa imprumut putin din indiferenta pasarilor din jur si a ratelor de apa. Nemiscata, refac drumul generatiilor care le-au privit. Dar istoria Frantei nu mai are acelasi sens fascinant, frunzele sunt purtate de vant, iubirile se inlantuie si se dezlantuie, se nasc dorinte noi. Au fost decapitati regi. Trecutul lor si prezentul meu se ating usor intr-un straniu decor. O frantura din viitor li se alatura pentru o secunda, ca o pana luata de vant, ca un porumbel care se ia pret de cateva clipe la intrecere cu un automobil, zburand paralel, in acelasi sens. Doar o clipa suprapusa, literara, dar cata perspectiva!
Aici nimicul si totul sunt. Totul e forma si substanta, arta si sens, filosofie si stiinta, clasic si avangardist. In aceasta gradina a vietii europene, necautand ceva intradins, capeti, totusi, de indata, orice, totul exista si a fost inventat. Nimic nu e nou, dar totul e proaspat, totul e combinat si e despartit. Creativitatea umana a ajuns la climax. Misterioasa si surprinzatoare ca noi. Parisul e arta, e iubire, e relaxare, sculpturile imuabile din Tuilleries si turnuletele patrate ale Luvrului spun ca aici este mereu, ca aici nimic nu se schimba. Daca n-ar fi existat, el ar fi fost desigur inventat.
Sfumato ritmic. Leonardo
Capul Sfantului Ioan sau al Mona Lisei se profileaza, precum patrunde valul intr-un mal generos si statornic, in indepartatele peisaje albastre ale lui Leonardo da Vinci. Personajul si peisajul alatuiesc o structura de cuplu inseparabil, nuclear; comunica ritmic intre ele: flux si reflux, lumina si umbra. Acelasi ritm in celebrul desen in carbune neterminat de la National Gallery din Londra, cu chipul Sfintei Ana si Fecioarei Maria, alaturi de Iisus prunc si varul sau Ioan, materne una in bratele celeilalte, intr-o succesiune de imbratisari duioase si intelese. In micul salon dedicat acestui tablou e aproape intuneric, doar cateva lumini firave si mare iluminare care rasare din delicatetea celor doua personaje si a pozitiilor lor greu de descifrat, dar magice. O fireasca trecere de la interior la exterior si invers, o trecere pe care respiratia geniului o va estompa prin sfumato in cateva opere viitoare. Nu multe, intrucat acest geniu nu a creat decat o duzina de tablouri in total.
De la imaculata mama constienta si protectoare la copilul hotarat, la un alt tablou, Sf. Ioan Botezatorul, senin si luminos, in intunericul ce domina lumea inainte de Cristos – lumina si umbra intr-o continuitate sensibila, marina, de foetus primordial. Lumea este, intr-adevar, ritm intre stari si culori, iar medierea plastica a acestei treceri cere geniu. Pictura lui Leonardo te consuma in interpretare, dar te rasplateste ca pe un privitor genial. Tehnica „sfumato“ e un dar pentru ochiul tau. Materie subtila, straturile de culoare translucide, suprapuse, dau volum si forma, prin contururi difuze, imposibil de distins, multiplicand misterul ce flutura invizibil asupra Lisei del Giocondo. Se spune ca Leonardo aplica pana la patruzeci de astfel de straturi. Intoarsa doar doua treimi spre noi, ochii si zambetul ei sunt idealizate, prezenta ei e plina de intelepciune, fericire, rabdare si liniste. La nesfarsit, pana cand misterul si adancimea si virtutea devin obsesie. Obsedati si ei, cercetatorii i-au masurat continutul de sentimente. Gioconda e optzeci si trei la suta fericita, noua la suta dezgustata si sase la suta tematoare, spun ei. Oare ce e mai graitor pentru spirit: ochiul sau zambetul? Sau „neidentificatele“ doua procente?
Cand viata uita sa-ti ofere liniste, te recompenseaza mintea; imersata in arta, simt cum mi se topesc toate fricile. Arta ma relaxeaza cu realitatea-i suava si misterioasa, facandu-ma sa uit de propria mea fragmentata realitate. Cele doua se unesc, ca si cum ar face dragoste. De fapt, arta si sexul sunt comparabile prin energia beatifica pe care o degaja. Privesc indelung stanca faramitata pe care stau Maria, Ana si cei doi copii, maneca dantelata si trandafirie a Mariei si muntii albastri din fundal: ma simt iubita si protejata, fericita si recunoscatoare; nu mi-e teama ca poate nu le voi mai vedea niciodata.
Luminile si umbrele pe care le vad la Leonardo imi par deopotriva ezitari si depasiri, intrepatrunderi intr-un singur corp, intocmai ca trupurile Anei si al fiicei sale, Maria: o regasire a unei unitati initiale, a unei paci divine. Aerul din fundal e albastru, culoarea la care aspira cautatorul de fericire din fiecare din noi. Fundalurile lui Leonardo ne cheama intens, ele se cer privite, interpretate, reinterpretate. Desi privirea Giocondei este misterioasa, iar zambetul ei virtuos (o combinatie seducatoare), peisajul straniu din fundal ma atrage mai mult. Drumul si izvorul secat, stancile si piscurile noroase din departare par o planeta pierduta, pe care, daca am rabdare alaturi de creatorul lor, o voi regasi si eu. El insusi este intr-o cautare permanenta pe drumul sau artistic – cu tot aerul lent si cu succesiunile intrerupte care i-au alcatuit ritmul normal de lucru. Cu cat muntii sunt mai inalti si mai stranii in spatele Mona Lisei si al Sfintei Ana, din tabloul terminat de la Muzeul Luvru, cu atat chipurile lor sunt mai luminoase. Iar trecutul si viitorul fundalului sunt la fel de intense ca si prezentul portretului (o simultaneitate benefica).
Dar in tablourile de o perfectiune muta si inghetata, culorile lui Leonardo la Luvru se estompeaza, privile si miscarile subtile, posturile fiintelor create de el dispar cu incetul de pe fata pamantului. Fata lumii, auto-pictata, e azi cosmetizata in preocuparea-i nestavilita de sine insasi. Discret, virtutile se retrag, interiorul fiintei este singurul loc unde, neauzite, ele mai supravietuiesc naturale.
Cu cat prezentul este mai vulcanic sau mai deceptionant, cu atat trebuie sa fie mai mare incercarea noastra de a ne pune in armonie cu trecutul si viitorul, de a ne regasi resurse in alte peisaje, in alte „fundaluri“, estompand barierele dintre ele, intr-un monocrom si monosonor val de vant. Acest sfumato este atat trecerea efemera, cat si o statornica iluminare din interior, din sursele cele mai adanci ale scanteii divine din noi. Nu mai putin, ca si pe chipul Sfantului Ioan Botezatorul cu aratatorul ridicat si din privirea lui blanda si inteligenta, de o bunatate infinita, lumina noastra vine in mai mica parte din interior, cat vine de la Cel de sus. Nu putem decat sa ne inclinam cu un zambet renascentist, recunoscator si modest in fata universului.
(Fragmente din „Calatorii de la etajul 95 in sus“)