Constructii nevrotice
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura »
Autor: Valentin Protopopescu
Nevroticul nu este un „bolnav“ major. Silueta lui nu se profileaza magnific & colosal pe fundalul iscat de o groaza fatala. Conturul prezentei sale sociale este discret, aproape „normal“, destul de dificil de sesizat. Suferind de o dereglare minora (dar suparatoare), acesta pare ca, tipologic, nu s-a hotarat carui veac ar fi bine sa apartina. Secolului al XIX-lea, asa cum au dorit-o Freud si ceilalti titani ai psihanalizei? Sau veacului nostru, care a cam uitat de psihanaliza clasica, pentru a o regasi pervers ori poate doar pragmatic, intr-o multitudine de avataruri psihoterapeutice care, direct sau implicit, se revendica de la dansa? Indiferent de locul si timpul in care o plasam, nevroza (sau nevrozele) raman(e) si deranjeaza. Nu fundamental, dar suficient cat sa conserve nevoia terapeutica a insului.
Prin urmare, nevroticul este un personaj usor de identificat. Marca sa „ontologica“ se pierde in griul mediei, caci nevrotici, mai mult sau mai putin, suntem cu totii. (Dupa cum zicea batranul Freud, diferenta intre patologie si normalitate tine de grad, iar nu de natura.) Asadar, nevroticul este insul ticurilor, stereotipurilor, automatismelor stranii, gesturilor marunt-irationale, in fine, subiectul unor pedestre scenarii ale ratarii individuale. Echilibrul lui launtric, pentru a prinde fiinta, are nevoie de parghia, de suportul si de constructia unei defense psihice de proportii. Evident ca din pricina tuturor acestor subterfugii si proiecte de „scenografie“ personala nevroticul nu este un om autentic. Practic, el nu poate suporta configuratia efectiva a realitatii, de unde si nevoia lui vitala de a o eluda, compensa sau metamorfoza intr-o structura confortabila propriilor nevoi. Care, de cele mai multe, sunt extrem de nebuloase, parand a nu avea nici un raport reprezentabil cu datele punctuale ale realitatii.
Pe scurt, nevroticul se simte agresat de configuratia empirica a realitatii, drept pentru care face tot ce poate pentru a-si forja, cu mijloacele specifice bolii de care sufera, o lume imaginara, pe care o extinde si extrapoleaza asupra realului ca intreg. Cu alte cuvinte, el fictionalizeaza asa cum respira – fireste, fara sa fie constient de acest lucru… Arhitect naprasnic al propriului univers interior, pe care-l proiecteaza la scara cosmica, nevroticul se prevaleaza de o uimitoare putinta a constructiei imaginare. La rigoare, constructia nevrotica nu este altceva decat dioptria prin care, gratie disfunctiei psihice de mediocra amplitudine, subiectul suferind isi reprezinta lumea reala, corijand-o astfel incat ea sa corespunda disperatelor sale nevoi si asteptari.
Iata doar cateva pilde de constructie nevrotica, alese la intamplare din extrem de generoasa noastra realitate romaneasca a momentului. Registrele de unde am cules aceste exemple sunt si ele foarte variate. Presedintele Traian Basescu vorbeste fara jena despre „axa Bucuresti-Londra-Washington“. Fantasma „expectorata“ de politician e grandioasa, dar realitatea diplomatica, militara si politica ce constituie punctul de pornire al fantasmei este marunta, plata, insignifianta (cine e Basescu si unde e Bucurestiul? – pentru oficialii NATO si ai Pentagonului). Directorul executiv al clubului de fotbal Dinamo Bucuresti, dl. Borcea, afirma inaintea tragerii la sorti a meciurilor din turul trei preliminar al Champions League ca si-ar dori ca team-ul sau sa cada cu S.S. Lazio Roma. Din pacate pentru el, chiar asa s-a intamplat, iar sportivii bucuresteni au fost eliminati pervers, dupa ce au sperat vreme de trei reprize la calificare. Morala: distanta intre altitudinea reveriei nevroticului si micimea putintelor sale de a interveni cu adevarat in realitate. Intr-un colt al unei pagini de gazeta literara, criticul Alex. Stefanescu scrie cam asa: Valentin Protopopescu degeaba palmuieste statuia de bronz a lui Constantin Noica… Escaladandu-si spre metamorfoza paranoida micuta nevroza, marele (la propriu) critic nu pricepe ca Noica nu de statui are nevoie, ci de… cititori efectivi. Iar in calitate de literat ar fi trebuit sa stie ca „palmuirea“ hermeneutica a operei & biografiei (nu a statuii de bronz!) face bine posteritatii nicasiene, oricum mai bine decat citarea fara lectura ori invocarea fara cunoastere. Etc.
Din toate aceste frugale analize nu rezulta decat o idee. Pe cat de solitara, pe-atat de apasata. Direct proportionala cu importanta temei pe care o evoca. Anume, ca nu poate exista sanatate sociala in absenta renuntarii la „sportul“ idiot al deformarii realului prin recursul la constructia nevrotica. Altfel, sa dispretuiesti realitatea coincide fara doar si poate cu a-ti bate joc de istorie: cea personala & cea comunitara. Nevroza placuta, fratilor!