Discursul umanist traditional. Finalul unei epoci care intarzie sa dispara (I)
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura ideilor » societatea reala
Autor: Lucian Delescu
Subiectivismul interpretarii nu se iveste in primul rand din neconcordanta imediat sesizabila dintre o afirmatie oarecare si obiectul descris, ci din imposibilitatea intelegerii in ce masura cuplul notional spatiu-timp imi determina raporturile generale cu realitatea la care ma refer.
Exista constructii teoretice care situeaza de la bun inceput totalitatea ideilor intre marginile conceptuale ale unui curent oarecare, fapt ce reprezinta asumarea implicita a definirii unui moment cultural X, conform unor principii exterioare fenomenului pe care vin sa-l identifice. Nu este nimic surprinzator la nivelul acestei intentii, de vreme ce a fabrica o carte de istorie a culturii, literaturii etc. devine posibil atata vreme cat se impune o distanta care face suportabil dialogul critic cu propriul sau obiect. Chiar atunci cand inventariem ceva care se petrece aici si acum, in prezentul imediat sensibil, intr-o lume pe care o putem atinge, chiar si atunci, dialogul de la distanta este cu putinta. Prin urmare, nu pare sa fie nimic acolo, afara, unde fenomenul X se petrece, ceva care sa ne determine sa credem ca o investigatie de tip analitic ne-ar fi interzisa. Mai mult decat atat, tocmai asumarea unei distante, oricare ar fi lungimea ei, pare la fel de bine sa legitimeze necesitatea actului analitic. Interpretarea tuturor evenimentelor exterioare este posibila in acord cu asumarea indepartarii dintre acestea si propria lor definitie. Pentru unii, indepartarea de eveniment impune tocmai pertinenta afirmatiilor lor, ca atare un plus de obiectivitate intrepretativa adusa gestului in sine, el (gestul) situandu-se pe o axa spatio-temporala unde trecutul-prezentul-viitorul sunt relationate in functie de criterii etapice. Prin criterii etapice inteleg aici dezvoltarea unei structuri valoric estimative generale, care claseaza manifestarile fenomenale, aparitia lor, in definitii intim legate de pozitia unui eveniment in timp si spatiu real, mai clar, in functie tocmai de succesiunea sau simultaneitatea aparentelor lor. Fenomenalitatea unui eveniment, desi asocierea conceptuala dintre notiunea de eveniment si notiunea de fenomen implica o tautologie (fenomenalitea reprezinta coaja unui incident ontologic care face parte dintr-o matrice globala, unde fenomene si esenta joaca acelasi rol, mai putin doar ca deciziile ce se pot lua utilizand exclusiv natura fenomenelor nu sunt desemnate prin aceleasi tipuri de instante judicative, adica nu sunt convergente la nivelul finalitatii lor), reprezinta o extensie variabila din punct de vedere cantitativ a dimensiunii initiale, tinand cont ca orice fenomen si orice eveniment este o entitate vizibila prin excelenta, deci apartin inevitabil aceluiasi tesut ce se inscrie pe axa spatio-temporala indicata anterior. Or, tocmai aici se iveste unul dintre paradoxuri, caci, pe de o parte, ceea ce avem la indemana este rezultatul extensiei starii initiale a fenomenelor iar, pe de alta parte, accesul la starea initiala lipseste. Starea initiala a unui fenomen insa nu trebuie identificata cu potentiala sa autenticitate. Nu exista o autenticitate in sensul primordialitatii absolute din care s-ar extrage ulterior derivate evenimentiale care sa fie judecate in functie de raportul lor cu o origine fixa pentru simplul motiv ca acest fapt ar impune nu neaparat organizarea tuturor expresiilor care se constituie ulterior dupa structura unei arhitecturi piramidale, unde concepte elementare ar fi continute de derivate controlate tocmai de nucleul lor (conceptele elementare), ci o modalitate de a organiza locul ideilor in functie de o regula anterior stabilita, fapt ce aduce cu sine stabilizarea (rigidizarea) limitelor de semnificare.
Criteriile valorice pe care modelul etapic de intrepretare le foloseste sunt tributare felului in care el aranjeaza ordinea evenimentelor, fapt care se petrece din perspectiva subiectului, indiferent de ordinea propriu-zisa in care aceste evenimente s-ar petrece, de vreme ce puterea de intelegere si percepere a unor fapte este strict dependenta de subiect. Daca prefer sa consider aceasta ordine in acord cu ceea ce imi apare ca fiind imediat prezent (cu ceea ce pot vedea, auzi etc.), in final cu tot ceea ce pot aduce in propria actualitate, utilizand logica facticitatii imediate, unde tangibilitatea cu fenomenul imi este imediat la indemana), atunci decurge ca modelul de interpretare ce il institui ofera o definitie a obiectului in acord cu ceea ce ii cer acestuia sa-mi arate. Orchestrarea intelegerii realitatii pe care o am sau nu inaintea ochilor mei depinde integral de modalitatea de a segmenta istoria interna a fenomenelor luate in discutie, asa incat, din nou, ceea ce pot interpreta este nici mai mult nici mai putin decat ceea ce propriile mele puteri de a ma raporta la spatiu si timp, acestea fiind categoriile fundamentale cu ajutorul carora ajung la realitatea din jurul meu, imi permit. Subiectivismul interpretarii nu se iveste in primul rand din neconcordanta imediat sesizabila dintre o afirmatie oarecare si obiectul descris, ci din imposibilitatea intelegerii in ce masura cuplul notional spatiu-timp imi determina raporturile generale cu realitatea la care ma refer. In alta ordine de idei, ceea ce face criticul sa fie considerat aici ca subiectivitate ce se refera la un set de chestiuni, oricare ar fi ele, este complexitatea problematicilor sale care se decide in functie de maniera in care subiectivitatea sa individualizata ajunge in primul rand sa cuantifice cupulul de notiuni spatiu-timp. Cele doua notiuni sunt epistemologic in afara oricarei corodari careia ii sunt supuse expresiile axiologice, acestea neputand suporta singure conexiunile ce se realizeaza dincolo de continutul determinat de ele. Indiferent ca utilizam o ars critica rezumata la categoriile lui Aristotel sau mai are timp sa le asimilize pe cele ale lui Kant, actul critic considerat in sensul celor doi filosofi si definit, prin urmare, ca fiind capacitatea de a intelege in ce masura formele sensibilului sunt fundamental afectate de spatiu si timp, nu poate depasi termenii realitatii tridimensionale, unde se decide simultan valoarea unei expresii si presupusa drama existentiala (de exemplu) ce o face sa se iveasca. Acest fapt nu implica in nici un fel realismul moral canonic formulat de la Boileau la Sainte-Beuve/Ruskin, dar nici nu permite traversarea limitelor semnificarii, dincolo de marginea aceluiasi real, asa cum se petrece adesea in cazul lui Derrida. Din punctul acesta de vedere, toate formele de critica a ideilor care urmeaza dupa epuizarea modelului artistotelician si kantian, ambele luate ca experimente pur teoretice ale procesului de cognitie in raport cu obiectele sale, nu vor reusi sa determine schimbari majore la nivelul perceptiei critice datorita faptului ca judecatile de valoare in primele doua cazuri nu sunt constituite in relatie directa cu ceea ce face dincolo de noi sa fie o forma sensibila, ci cu judecati de natura epistemologica ce nu se intereseaza de estetica expresiilor, ci de continutul cunoasterii. La urma urmei, oricat am incerca sa negam existenta a ceva care se situeaza dincolo de tot ceea ce am putea modifica intr-o perioda de timp masurata dupa criterii valorice care furnizeaza marunta satisfactie ca nu ne-am afla intr-un dialog surdo-mut cu realitatea care ne inconjoara si careia ii apatinem, ceea ce ramane sa justifice „autenticitatea“ unei judecati se situeaza dincolo de „silogismele estetice“.
Daca, pe de o parte, interpretarea este marginita de felul in care procesele de gandire transforma non-inteligibilitatea aparenta a unei realitati intr-o constructie plina de sens care isi castiga statutul pas cu pas, ceea ce face ca ele sa nu mai poata fi separate de structura realitatii, o anumita distanta dintre ceea ce reprezinta expresia critica si forma la care se refera persista. Or, aceasta distanta reprezinta sursa tuturor neintelegerilor dintre actul critic si obiectele sale.
Distanta semantica. Distanta semantica nu este, in ordine cronologica, prima forma de separare intre actul critic si obiectul sau. Discursurile critice clasice utilizeaza raportul dintre subiect si obiect in sensul perceptiv tipic prin care spatialitatea devine cadrul unde are loc totalitatea manifestarilor, dimensiunea pe care o privesc in fata, locul unde au loc o serie de evenimente. Ca atare, relatia dinte subiect si obiectul sau se rezuma la limitele cadrului spatio-temporal conceput dupa regula separarii intre subiect si obiect, insa in mod curios nu putem defini acest raport in termenii realismului, caci subiectul nu se afla aici in raport obiectiv cu spatiul la care se refera, ci in exterioritatea sa. Mai precis, starea perceptiva implicata la acest nivel se traduce prin exteriorizarea spatiului perceput din punctul de vedere al judecarii sale calitative, ceea ce aduce cu sine imposibilitatea de a se situa mental propriu-zis in acest spatiu, ci doar de a privi in directia sa. Uimirea ce o manifest inaintea sa este aceea a unui subiect care se situeaza dincolo de normele sale, el nefiind cuprins de logica domeniului pe care tinde sa-l defineasca. Paradoxal, subiectul este incorporat spatiului in care se afla, indiferent de ceea ce ar putea considera, insa pozitionarea sa in raport cu acesta da nastere unor serii de expresii care sunt consecinta distantarii dintre subiect si obiectul sau. Or, aceste expresii devin corpusul unei ars critica fundamentate pe baza unei distante semantice intre procesul gandirii si obiectul sau. Majoritatea discursurilor umaniste traditionale sunt prinse de logica descrisa mai sus, prin urmare, totalitatea enunturilor pe care ele le pot emite cu privire la un fenomen oarecare presupune constituirea unei forme de subiectivitate care se afla permanent in afara lumii despre care vorbeste, nu in sensul strict al termenului, ci ca modalitate de a rasuci propria sa pozitie in relatie cu obiectele la care se refera. Astfel, insasi natura interna a subiectivitatii se tranforma sub influenta modalitatii in care ea isi construieste dialogul cu realitatea. Distanta semantica reprezinta modalitatea prin care un subiect concentreaza la nivelul limbajului ceea ce vor foma puntile lingvistice care vor permite ulterior confectionarea unui model de asimilare a datelor realitatii in circumstantele in care el ramane exterior acesteia. Spatiul ce se interpune intre subiect si lumea din exterioritatea sa apare simultan ca o constructie voluntara a subiectului sau mai degraba ca rezultat al neputintei de a rezolva modelul spatial-conceptual prin care el estimeaza realitatea, altfel decat riscand in permanenta discursuri cvasi-utopice. Distanta semantica implica fabricarea unor strategii formale care nu sunt sigure in ce masura corespund realitatii desemnate si care sufera modificari expresionale permanente. A vorbi despre un fenomen cultural sau in genere despre orice fenomen atat timp cat subiectul isi dubleaza propria subiectivitate prin constructia de punti notionale implica riscuri majore. Pe de alta parte, insa, este exclus sa concepem lumea in afara limbajului. Din punctul acesta de vedere, situatia definita anterior este aporetica.