Lupi de stepa cu narav de oaie
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura cinema »
Autor: Catalin Sturza
Ecranizarile dupa romane si serii fantasy sunt in mare voga. „Harry Potter si Ordinul Phoenix“, „Pulbere de stele“, „Podul catre Terabithia“, „Eragon“ sunt titluri aparute doar in ultimul an. Nu pun la socoteala „Labirintul lui Pan“, incununat cu 3 Oscaruri, care a fost realizat dupa un scenariu original scris chiar de regizorul Guillermo del Toro. Putina lume s-ar fi asteptat, totusi, ca o asemenea ecranizare, cu pretentii de blockbuster sub foc continuu de efecte speciale, sa vina tocmai din spatiul ex-sovietic.
„Volkodav–Clanul lupilor“ (regia: Nikolai Lebedev) a pornit de la un roman al Mariei Semionova, pe care, spun cititorii initiati, il urmareste mult prea putin. N-ar fi nici o problema aici, pentru ca nimeni nu cere unei ecranizari sa fie copia cartii; problema apare insa atunci cand elementele esentiale pentru intelegerea povestii sunt lasate intre copertele romanului, si pe ecran apar doar niste lupte cliseizate si dialoguri fade, fara nici un sens. Intriga e simpla: un trib idilic este macelarit de servitorul fioros al unei zeite malefice; toata lumea moare, in frunte cu fierarul si cu sotia gravida a acestuia; din motive complet obscure, un baietel blond – fiul fierarului – este crutat si trimis intr-o mina de diamant; peste vreo 20 de ani, baietelul blond se iveste sub forma unui erou invincibil (Volkodav, interpretat de Aleksandr Bukharov) insetat de razbunare; odata pornit, Volkodav (al carui nume inseamna caine-lup, sau ciobanesc caucazian) nu se va multumi cu capul sefului de sclavi, sau al sefului acestuia, sau al sefului care i-a ucis familia – va merge pana la seful cel mare, adica pana la zeita malefica, Morana.
Constructia epica, oricat ar fi de simpla si de liniara, e plina de lacune, de erori de logica si de momente de umplutura, care lungesc, inutil, cele doua ore de peripetii trase de par. Nu e deloc clar, de pilda, de ce toata lumea, in frunte cu adjuvantii lui Volkodav – o gasca ciudata, alcatuita din marginali cu talente speciale – cauta sa deschida Portile Raiului, cand nimeni, nici gasca, nici Volkodav, nu pare sa manifeste nici o intentie de parasire a acestei lumi, pentru a huzuri in Rai. O zana pe care doar eroul o poate vedea apare si dispare pentru singurul motiv aparent ca lumineaza frumos; o printesa este obligata, nu se stie de ce, sa se marite cu un cneaz din Nord, iar Volkodav, desi se aprinde dupa ea, e gata sa o predea mirelui, neconditionat.
Insa acestea sunt doar detalii de suprafata. Toate obstacolele se depasesc cu palosul, magia e doar o chestie decorativa si, cand eroul lupta, binele nu are cum sa piarda. Bataliile sunt neconvingatoare, unele efecte speciale amintesc de „Tinerete fara batranete“, al Elisabetei Bostan si, chiar cand reusesc sa arate bine, acestea sunt inutile: zeita Morana se va dovedi o chestie stancoasa si inerta, pe care Volkodav va face antrenament cu sabia-laser.
Sunt si cateva momente reusite: un atac-surpriza asupra unei tabere construite in conul unui vulcan, urmat de lupte acrobatice pe pasarele suspendate si de prabusirea, in flacari, a constructiilor atarnate de pereti; o confruntare cu niste fantome laptoase, in mijlocul unei paduri, si interventia cam precipitata si neconvingatoare a unor zei. Scenele cu potential sunt, si ele, stricate de coregrafia rudimentara a luptelor, de expresiile actorilor, de miscarile camerei, care se departeaza insistent, mai ales in timpul bataliilor, pentru un plus de dramatism sau, pur si simplu, de lipsa oricarei legaturi intre decupajele narative si intamplarile care le flancheaza.
Merita apreciat si casting-ul – frumusetea nordica a actorilor, nu si expresivitatea lor, nu departe de cea a unor masti – si alegerea decorurilor. „Volkodav – Clanul lupilor“ inseamna, totusi, un efort fara precedent in istoria cinematografiei rusesti, atat financiar (20 de milioane de dolari e un buget imens pentru un film din Est), cat si logistic: studiouri imense, mii de figuranti, costume si machiaje minutios lucrate. Pacat, totusi, ca aceste eforturi nu se vad pe ecran; filmul e atat de stangaci si de incrancenat, incat, in loc sa te fascineze si sa te invaluie in atmosfera, te arunca intre nedumerire, consternare si accese de ras involuntar.
„Nochnoy dozor“ („Rondul de noapte“) a fost un horror fantastic reusit; „Dnevnoy dozor“ („Rondul de zi“), al aceluiasi Timur Bekmambetov a confirmat succesul initial si, anul acesta, este asteptat si „Twiligh watch“ („Rondul de la apus“), care va fi, se pare, realizat in America, si in limba engleza. Una sunt insa „Rondurile“ rusesti, explozive si originale, si cu totul altceva este aceasta imitatie de „Conan“ neinspirata, care nu numai ca nu vine cu ceva in plus, dar se situeaza sub standardele unui film de aventuri, fantasy sau nu, decent. Pana la un sword&sorcery de calitate, in afara Hollywood-ului, mai e, deocamdata, cale lunga de parcurs.