Rodica Maniu, „farmecul cu adevarat trait si transpus“
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura vizuala »
Autor: Victoria Anghelescu
Muzeul National de Arta din Bucuresti a gazduit in aceasta vara o interesanta expozitie a artistei Rodica Maniu. Fara sa fie propriu-zis o retrospectiva, expozitia a reusit sa creeze o imagine completa a operei acestei pictorite si graficiene din prima jumatate a secolului trecut, prea putin cunoscuta dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial.
Rodica Maniu este, indubitabil, o prezenta marcanta a artei romanesti din prima jumatate a secolului XX. Insuficient cunoscuta, tinuta oarecum intr-un con de umbra dupa razboi, este, pe de o parte, una dintre femeile pictor (destul de numeroase in arta noastra) care si-au dobandit un loc special prin autenticitatea si sinceritatea artei sale.
Nascuta la inceputul ultimului deceniu al veacului al XIX-lea, intr-o familie de distinsi intelectuali, Rodica Maniu va dovedi de timpuriu o adevarata pasiune pentru pictura. Numele profesorilor ei apartin istoriei artei romanesti si franceze. Primul dascal intr-ale picturii este Nicolae Vermont care ii descopera tainele desenului, prima etapa in studiul picturii, mai ales la acea vreme. Inceputul secolului XX o gaseste la Paris, in Academiile Julian si La grande Chaumière – locuri prin care au trecut mai toti artistii nostri din perioada interbelica. Din aceasta perioada, artista va retine cu precadere gustul pentru peisajul populat de figuri si interesul pentru exprimarea propriilor sentimente in fata lumii inconjuratoare. Acest motiv va ramane, de altfel, preponderent in intreaga sa creatie ce se intinde pe aproape o jumatate de veac.
In picturile si acuarelele sale, care au cunoscut, in epoca, o pretuire mai accentuata decat uleiurile, revin cateva subiecte predilecte. In primul rand, peisajul, fie din Franta sau Italia, fie, cu o tenta de pitoresc, din Orient, fie, mai ales, din Romania. Doua zone par sa fi captat interesul artistei in peisajul din tara: marea, cu tarmul stancos de la Caliacra, Carvana sau Balcic, dar si cu arhitectura specifica Dobrogei acelor vremi, si peisajul rural in care se desfasoara viata zilnica a femeilor. Spalatul rufelor, culesul viilor sau al porumbului prilejuiesc compozitii pline de un farmec aparte. Compozitiile sunt solid construite, personajele, in picioare sau aplecate, ritmeaza suprafata panzei sau a hartiei, gama cromatica este sobra, dominata de verde sau galbenuri ritmate de culorile vestmintelor. Interesul artistei se indreapta explicit catre activitatea inscrisa in peisaj. Personajele, in acest tip de lucrari, sunt neindividualizate, importanta lor venind din gesturi, din insertia lor intr-o ordine a lucrurilor pe care artista o pretuieste si careia pare sa ii acorde valente de perenitate.
Ca la majoritatea artistilor contemporani ei, Rodica Maniu acorda o atentie egala desenului si culorii. Din acest motiv, creatiile ei sunt unitare, rigoarea constructiva innobilandu-se cu o capacitate expresiva si sensibila conferita de culorile puse in tuse vizibile, fragmentate, marturisind o inclinare pentru neoimpresionismul inca viu in Franta studentiei sale, fara a ajunge insa la pointillismul atat de drag sotului ei, Samuel Mützner. Sunt aceste peisaje rurale, cu personaje prinse in activitatile ancestrale, o stare de suflet. Ele comunica, in primul rand, sentimentele artistei, discursul ei asupra unei lumi pe care o iubeste si care ii ofera imaginea unei lumi ordonate, in care natura si omul se afla intr-o relatie aparent imuabila. E drept, in aceasta atmosfera echilibrata, apar uneori ecouri ale unui decorativism dat de punerea in pagina a scenei, amintind de Art Nouveau. Tabloul apare atunci ca un panou decorativ, personajele profilandu-se pe fondul lucrarii intr-un desen cu linii curbe, indulcite, dar conferindu-le o anumita monumentalitate. Concura la aceasta impresie si rezolvarea cromatica a fondului, in culori transparente, mai aproape, ca impresie, de acuarela decat de ulei.
Personajele Rodicai Maniu sunt mai curand purtatoarele unui gand. In peisaj, asa cum aminteam, ele nu sunt individualizate. Chiar atunci cand realizeaza portrete, mai ales portrete de femei in interior, acestea surprind prin atmosfera degajata de rochii, de obiectele care le inconjoara sau care le confera personalitatea. Personajele, de aceasta data, sunt caracterizate psihologic, dar ele se inscriu, de fapt, unei tonalitati generale, devenind, cu putine exceptii, tipuri si nu indivizi. Este cazul „Femeii pe canapea“ sau al „Femeii in rochie rosie“, dar si al „Balerinei“ sau al „Cantaretei din lauta“. Calmul, poezia ce se degaja din atitudine, dar mai ales din vestminte, usoara melancolie ce invaluie figurile par sa fie adevaratul subiect al tabloului. In catalogul expozitiei, Alexandru Maciuca a caracterizat foarte exact aceste compozitii: „Aceste atitudini transmit stari de spirit in care detectam valentele unei neteoretizate, dar intuite filosofii a meditatiei. Intre virtualitatile si ispitele prezentului, sufletul nelinistit isi gaseste refugiul in amintire, care ofera o alta perspectiva a duratei. Viziunea este a unui creator care intelege un adevar fundamental: amintirea – mai ales in cristalizarea ei artistica – inscrie permanenta spiritului uman in memoria colectiva, iar spatiul amintirii este esentialmente poetic, aducerea aminte este o sursa a filonului liric.“
Remarca se poate aplica intregii creatii a Rodicai Maniu, nu numai portretelor despre care vorbeam. Pentru ca „amintirea“ inseamna – si nu numai la ea, dar la mai toti artistii Romaniei interbelice –, inscrierea intr-o ordine a permanentei spirituale, care le da si specificul national, indiferent de modernitatea directiei artistice careia ii apartin.
Structurata in doua zone distincte, expozitia de la Muzeul National de Arta, prilejuieste si comparatia intre pictorita si acuarelista Rodica Maniu. Uleiurile sale sunt compozitii bine structurate, desenul constituie armatura lucrarii, culoarea imbraca imaginea, conferindu-i senzualitate si capacitate de iradiere poetica. Acuarelele, conform specificitatii acestei tehnici, sunt directe. Tusa este nervoasa, lumina, vibranta, transparenta aerului domina imaginea. Directetea contactului este transmisa cu forta privitorului. In 1941, Ion Frunzetti remarca: „Pe cat de nervoase si vibrante sunt acuarelele domniei sale, pe atat de calme si spectroscopic perfect recompozabile in alb sunt uleiurile acestei artiste.“
Rodica Maniu este, indubitabil, o prezenta marcanta a artei romanesti din prima jumatate a secolului XX. Insuficient cunoscuta, tinuta oarecum intr-un con de umbra dupa razboi, este, pe de o parte, una dintre femeile pictor (destul de numeroase in arta noastra) care si-au dobandit un loc special prin autenticitatea si sinceritatea artei sale iar, pe de alta parte, este reprezentanta unei categorii sociale al carei rol in cultura romaneasca merita subliniat. Fiica unor intelectuali distinsi, crescuta intr-o casa in care veneau artisti de talia unor Grigorescu sau Vermont, sora a poetului Adrian Maniu, sotie a pictorului Samuel Mutzner, prietena cu scriitori ca Ion Marin Sadoveanu, ca sa amintim numai cativa dintre ei, ea reprezinta o epoca. O epoca in care emulatia intelectuala si sinceritatea trairii spirituale a permis dezvoltarea si modernitatea artelor romanesti.