Teoria? Cine o vede nu o crede, cine o paste, o cunoaste
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura controversei » dosar
Autor: Ioana Bot
1. Cum caracterizati situatia teoriei literare occidentale din ultimele doua decenii? Ramane ea disciplina-pilot a studiilor literare? Mai este ea, la drept vorbind, „teorie“? Adica: mai poate spera teoreticianul intr-un model cu ajutorul caruia sa poata guverna intreg campul literaturii sau trebuie el sa se multumeasca cu cartografierea produselor eterogene ale istoriei? Mai este teoria, apoi, cu adevarat „literara“? Care a fost impactul studiilor culturale asupra cercetarii literaturii?
2. Colapsul structuralismului a accelerat dispersia perspectivelor asupra literaturii. Care directii aparute in ultimele decenii in cadrul teoriei literare vi se par mai rentabile si de ce?
3. Cat de sincrone/defazate vi se par critica si teoria literara romaneasca de azi in raport cu ceea ce se produce in Occident?
4. Exista cu adevarat o traditie teoretica romaneasca sau e vorba de cateva nume incluse in programele universitare de teorie literara doar pentru a proba sloganul cu „falitii nostri“?
5. „Teoria ca teoria, da’ practica ne omoara“. Cat adevar si cata suficienta ascunde aceasta lozinca? E oare necesar ca un critic literar sa vaneze update-urile teoretice din afara sau ii ajunge pur si simplu A.b.c.-ul metodologic al „meseriei“?
6. Exista in momentul de fata, la noi, un conflict real intre critica „universitara“ si cea „jurnalistica“? Sunt ele intr-adevar incompatibile? Daca da, pe care dintre cele doua directii pariati?
7. Daca ar fi sa alegeti trei lucrari de teorie literara care sa fie traduse in limba romana, care ar fi acelea? Si de ce ele?
1. Intrebarile dvs. imi permit sa incep agale cu raspunsurile mele, de fapt – nemultumite nu atat de starea teoriei literare romanesti, cat de felul cum teoria continua sa fie privita, la noi, „cand iese in public“, cum ea continua sa fie confundata cu alte personaje mai mediatice din aceeasi familie (critica literara de intampinare, foiletonismul si eseistica artista). Cum teoria literara se intampla mai ales in alte limbi si pe alte meridiane, confuziile terminologice sunt date adesea, la noi, si de confuzii de traducere (de pilda, anglo-americana „critical theory“ trece la noi cand drept „critica literara“, si tot foiletonistul inspirat poate, fericit, sa se dea teoretician, cand drept teorie pura, neaplicata, ceea ce iar nu este...). Asadar, reiau: teoria literara occidentala face bine mersi, in ultimele doua si in ultimele noua decenii. Chiar si pe vremea cand la noi se vedea numai dogma structuralista, peisajul „dincolo“ era mult mai nuantat. Avem (ma refer la peisajul romanesc – si nu la teoreticienii de varf ai acestuia, ci la stratul „catilinar“ al specialistilor si al publicistilor care se revendica de la domeniul teoriei literare) in continuare tendinta de a nu vedea decat varful trendului si de a ne lasa sedusi doar de ceea ce au consacrat altii. Nu riscam (oare, sa fie un reflex al lenei? al lipsei de originalitate, paradoxal, sau al lipsei de intrebari reale pe care sa ni le punem in fata fenomenului literar si care sa ne ceara conceptualizari?) sa pariem singuri pe nume si carti occidentale pentru ca ele ar putea schimba in viitor teoria. Ne servim de instrumentarul existent si gata: naratologie, estetica receptarii, mai nou – teorii ale artei multimediale; suntem mai inclinati spre citarea autoritatilor decat spre dialogul riscat cu ele. Asa ca rareori de fapt participam la un dialog cu vocile de dincolo. Or, dincolo, peisajul e viu, e in miscare; Internetul ofera extraordinare spatii de dezbatere substantiala, in teoria literara actuala: cati dintre noi le consulta in mod curent (cititi Fabula? LHT? Utilizati DITL-ul, sau chiar – ati incercat sa participati la scrierea lui? Ca sa nu dau decat cateva exemple; ele rimeaza cu – de pilda – cunoasteti dezbaterile recente „de dincolo“ despre limitele fictiunii sau despre definirile lirismului? Da?).
Nu inteleg ce inseamna „la drept vorbind“ cand e vorba de teoria literara. Ea este sau nu este teorie, ca reflectie conceptualizanta asupra problemelor specifice literarului. „La stramb vorbind“, nu este teorie si gata. Si apoi, nu sunt de acord cu intelegerea restrictiva a teoriei, dvs. propuneti doua extreme cam exclusiviste; in fapt, lucrurile stau altfel. Teoria literara nu mai are de mult pretentie de a da un singur model („cu ajutorul caruia sa poata guverna intreg campul literaturii“...), cam de la generatia lui Dragomirescu & Croce incoace. La fel, a face teorie literara in zilele noastre nu se reduce la a face istorie literara foiletonista, asa cum a canta la pian nu inseamna a te multumi sa canti la fluier (v. confuzia dintre a conceptualiza, a sesiza generalul si a paria pe schimbarile particularului care vor rezista in timp, respectiv a scrie cronica literaturii timpului prezent: e ceea ce citesc eu in „sa se multumeasca cu cartografierea produselor eterogene ale istoriei“).
Da, teoria este cu adevarat literara, atata vreme cat se ocupa de literatura, literaritate etc. Problema, cred, este, astazi, cea a literaturii insesi: ce numim literatura? Cum numim si cum definim obiectul de studiu al teoriei noastre? Iata o problema a teoriei literare actuale, mult discutata, prea putin insa in spatiul romanesc.
2. Ingaduiti-mi ca, la bune decenii distanta de ultimele crize ale structuralismului, sa remarc ca finisul lui nu mai seamana a colaps, si ca terenul a fost ocupat de cei care veneau puternic din urma, de fostii tineri structuralisti de ziua a doua, neincrezatori in dogme (vezi fenomenologia stilului a unui Laurent Jenny, fostul asistent 68-ist al lui Todorov, sau revenirea istoriei literare in teoria francofona, de la Compagnon la Escola), de marginalii ironici ai deconstructiei (generatia a doua a scolii de la Yale, in linii mari: Culler, Godzich, dar si longeviv-subtilul Hillis-Miller)... Personal, „votez“ cu noul istorism (in ambele lui variante, anglo-americana si francofona), cu close-reading-ul care il redescopera acum pe Paul de Man si pe stilisticienii excentrici ai Genevei, cu poetica istorica (Leo Spitzer e reeditat si recitit in forta, azi, cu a sa „Armonia del mondo“, text postum ce figura mai ieri numai in bibliografiile romanistilor) – toate ofera, cred, niste foarte bune garde-fous fata de superficiala perceptie a lui anything goes si literature is dead din versiunea chick-lit a studiilor culturale.
3. Cred ca un volum precum acela recent al profesorului Paul Cornea, „Interpretare si rationalitate“ (Polirom, 2006) este o contributie substantiala la dezbaterea teoretica mondiala despre fundamentele (interpretante..., ale) teoriei. In rest, ce ar fi de spus? Daca teoreticienii romani sunt efectiv la curent cu ceea ce se petrece in Occident, ei nu vor fi defazati, pentru ca vor dialoga prin ceea ce scriu cu Occidentul acela. Exista replici romanesti foarte actuale la dezbateri foarte actuale; ele sunt mai putin vizibile in presa culturala, e adevarat, dar teoria literara nu e neaparat pe intelesul oricui. Nici in Franta nu afli care sunt dezbaterile teoretice majore din „Lire“, nici in Statele Unite close-reading-ul nu isi construieste baricadele in TLS, ca sa dau doar doua exemple. Insist asupra faptului ca si „Lire“, si TLS sunt reviste culturale absolut onorabile (o-ho!). Teoria literara, ca disciplina stiintifica, nu trebuie sa se vada pe scena unor asemenea reviste, neaparat, pentru a-si certifica existenta si calitatea. Ar trebui sa aiba alte instante si un alt circuit. De pilda, chiar o ancheta precum aceasta, gazduita de „Cultura“, l-ar lasa perplex pe un occidental: de ce s-o faci? Pentru specialisti? Nu isi au revistele lor de specialitate, cu colegiu redactional, referate si circuit aproape inchis? Pentru nespecialisti? Ce treaba au ei cu calitatea conceptelor teoretice ale literaturii? De ce ar trebui sa le priceapa? Cred ca suntem defazati fata de Occident mai ales in atitudinea fata de domeniile stiintelor umaniste, in nivelul de competente pe care il legitimam etc.
4. Da, exista. Nu stiu la ce programe universitare faceti aluzie, probabil la niste situatii nefericite (intrucat nu mai traim in vremea programei unice). Altminteri, uitati-va ce bine se poate scrie istoria conceptului de „figura“ in critica stilistica romaneasca (incepeti de la Ibraileanu si veniti, prin interbelic, paaana spre... Zamfir); sau cum se construieste poetica istorica de la razvratitul (impotriva criticii stilistice a lui Caracostea) D. Popovici, la Mircea Scarlat, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Ioana Em. Petrescu. Cum vedeti, exemple se gasesc usor, totul e sa ne uitam la devenirea conceptelor (caci pe ele se intemeiaza o traditie teoretica), iar nu la vietile oamenilor (mi se pare evident ca, de la conceptia calinesciana despre istoria literara ca stiinta inefabila... etc., la traducerea ei in textele unui Al. Piru, nu se poate vorbi despre constructia unei traditii, din pacate).
5. Iarasi puneti problema in termeni extremi. Un critic literar inteligent poate fi dublat, in aceeasi persoana, de un teoretician literar. A umbla doar dupa vanatul cel mai proaspat, ca si a te mentine in zona abc-ului de manual sunt atitudini semidocte, in orice domeniu. Ele pot sa ia ochii (si adesea e ceea ce se intampla in jurul nostru), dar in cele din urma sunt perdante: un critic literar care nu stie teorie, care nu e sensibil la freamatul conceptului, la sunetul de coarda intinsa dramatic al acestuia cand inovatia literara il incearca, un asemenea critic nu va citi decat ceea ce (cu abecedarul in fata) a fost invatat sa citeasca: va trece pe langa noile valori, orb si surd. Uitati-va cum il citeau pe foarte innoitorul si tanarul Eminescu criticii literari (foiletonisti, la zi, dar cu o intelegere de abecedar premodern a poeziei) ai vremii sale si cum il citea Maiorescu, care avea obisnuinta teoriei...
6. Nu. Cred ca exista un conflict intretinut artificial. Nu sunt incompatibile, fiecare foloseste la altceva, ma deranjeaza in schimb efortul de a o trece pe una din ele drept cealalta (de pilda, stiu ca ocupa scena discutiile despre instantele academice legitimante ale performantei stiintifice in domeniul Literelor, si despre cerintele acestora: nu cred ca o cariera de jurnalist literar, oricat de stralucita si de laudabila, legitimeaza competente academice, de pilda). Nu se poate paria, deci, pe una in detrimentul celeilalte. Dumneavoastra pariati pe calitatea spectacolelor de teatru sau pe calitatea asfaltului cand vorbiti de necesara modernizare a oraselor patriei? Adunati mere cu maimute ca sa dati seama despre recolta de pesti?
7. Cred ca exista carti de specialitate care nu mai trebuie traduse pentru ca, foarte „grele“, ele se adreseaza numai specialistilor de varf, si aceia citesc, sper, in limbi crestin-occidentale. Desi m-ar fascina ca o aventura interioara extraordinara, nu as traduce, de pilda, integral studiile lui Paul de Man, cu toata revenirea in moda a lui de Man, din ultimul deceniu.
Dar exista carti de teorie care, mai accesibile, pot deschide apetitul pentru teoria literara al unui specialist in devenire, sau al unui utilizator inteligent al instrumentarului teoretic (profesorul, criticul literar, umanistul din domenii invecinate). As traduce de aceea poetica istorica buna (precum volumul lui Leo Spitzer inainte citat, care se poate lega de cartile similare ale lui Eco si Plesu), studii de nou istorism, autori precum Compagnon si Culler (care nu sunt doar niste buni teoreticieni, ci si niste vulgarizatori extraordinari ai domeniului). Si studii de margine, in care obiectul numit literatura se impurifica prin contactul cu altele: despre literatura si nebunie (Rigoli), despre texte si imagini (Didi-Hubermann, Jenny din nou), despre actiuni si reactiuni (ca tot suntem nelinistiti de stanga si de dreapta; dar stie cineva cartea lui Starobinski?). Cand spun ca as traduce, asta si altele, ma gandesc efectiv ca mi-as sufleca manecile si m-as pune cu mare placere pe tradus, cu convingerea ca munca mea e necesara multora. Dar stiu din experienta ca aceasta munca nu este, la noi, deloc valorizata. Poate ca e, acesta, un alt subiect pentru o alta dezbatere: cum se traduce la noi carte stiintifica? De ce? Cum traiesc si cine sunt traducatorii lui Jauss, Iser, Derrida si etcetera?