„Teorie“ si „morala“ in critica
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura controversei » dosar
Autor: Antonio Patras
1. Cum caracterizati situatia teoriei literare occidentale din ultimele doua decenii? Ramane ea disciplina-pilot a studiilor literare? Mai este ea, la drept vorbind, „teorie“? Adica: mai poate spera teoreticianul intr-un model cu ajutorul caruia sa poata guverna intreg campul literaturii sau trebuie el sa se multumeasca cu cartografierea produselor eterogene ale istoriei? Mai este teoria, apoi, cu adevarat „literara“? Care a fost impactul studiilor culturale asupra cercetarii literaturii?
2. Colapsul structuralismului a accelerat dispersia perspectivelor asupra literaturii. Care directii aparute in ultimele decenii in cadrul teoriei literare vi se par mai rentabile si de ce?
3. Cat de sincrone/defazate vi se par critica si teoria literara romaneasca de azi in raport cu ceea ce se produce in Occident?
4. Exista cu adevarat o traditie teoretica romaneasca sau e vorba de cateva nume incluse in programele universitare de teorie literara doar pentru a proba sloganul cu „falitii nostri“?
5. „Teoria ca teoria, da’ practica ne omoara“. Cat adevar si cata suficienta ascunde aceasta lozinca? E oare necesar ca un critic literar sa vaneze update-urile teoretice din afara sau ii ajunge pur si simplu A.b.c.-ul metodologic al „meseriei“?
6. Exista in momentul de fata, la noi, un conflict real intre critica „universitara“ si cea „jurnalistica“? Sunt ele intr-adevar incompatibile? Daca da, pe care dintre cele doua directii pariati?
7. Daca ar fi sa alegeti trei lucrari de teorie literara care sa fie traduse in limba romana, care ar fi acelea? Si de ce ele?
„Ce seaca e, amice, orice teorie...“ (Goethe)
Nu stiu sa fi contestat cineva vreodata fara a se acoperi de ridicol importanta teoriei in studiul literaturii. Ideea de a da curs unei asemenea anchete are ca tinta, din cate imi dau seama, un public mai larg si eterogen, interesat printre altele si de soarta teoriei literare din zilele noastre. Specialistii nu cred ca mai nutresc astfel de curiozitati. E drept, exista numerosi indivizi care-si ascund incompetenta sub masca unui discurs saltaret, de gazeta duminicala. Acestia vor lua mereu in ras ceea ce nu inteleg, „teoriile“ mai mult sau mai putin sofisticate cu care nu au chef sa-si bata, inutil, capul. Indemanarea de a construi un discurs de tip jurnalistic nu poate camufla insa impostura, care nu vine atat din carenta informatiei, cat din superficialitate. Mult mai grava mi se pare, totusi, impostura pedantilor, a pretinsilor „teoreticieni“ coplesiti de greutatea propriilor cunostinte. Conu' Leonida e doar o intruchipare (literara) a modelului, poate cea mai simpatica. Realitatea nu e totdeauna asa.
Cat despre „teoria literara“, ea a avut, intr-adevar, un rol insemnat in constituirea limbajului critic modern, punand la dispozitia interpretului un bagaj conceptual foarte pretios si util. Dar „disciplina-pilot“ nu va fi fost niciodata decat fie pentru scolarii coplesiti de prestigiul sonor al unor nomenclaturi greu inteligibile si suficient de pretentioase ca sa-i intimideze si sa le starneasca admiratia facila, fie pentru criticii lipsiti de personalitate si de cultura (de unde si frustrarea, complexul de inferioritate, ambitia fara masura), care cauta in „teoria literara“ un model de interpretare infailibil, menit sa-i puna in postura atat de ravnita de „a guverna intreg campul literaturii“. Printre cei ce se ocupa cu studiul literaturii se afla totusi si altfel de oameni, straini de asemenea intentii hegemoniste, ceea ce nu inseamna ca s-ar multumi neaparat (asa cum reiese, pare-mi-se, din intrebarea formulata) cu postura modesta de arhivari fara spirit, care nu fac decat sa cartografieze „produsele eterogene ale istoriei“. Vreau sa spun ca „teoria“ nu e decat un instrument al criticii si istoriei literare – necesar, fireste, dar nu suficient. Ca sa raspund la alt punct al chestionarului, „teoria“ nu e ceva diferit, ci tocmai „a.b.c.-ul metodologic al meseriei“. „Update-urile teoretice din afara“ trebuie, bineinteles, cunoscute, dar nu si primite intotdeauna cu entuziasm. Produsele de import nu sunt chiar tot timpul de cea mai buna calitate. De altfel, in ultimii douazeci de ani studiile teoretice nu au reusit sa furnizeze nici un model infailibil de interpretare (s-a intamplat oare vreodata asa ceva?), cartile cat de cat remarcabile purtand tot semnatura numelor mai vechi (Genette, Todorov) reconvertite intre timp si ele la alt tip de discurs (si de metoda), in acord cu vremurile.
Si, daca stau sa ma gandesc bine, nici „teoriile“ cu adevarat remarcabile, revolutionare, care au produs emulatie si au facut scoala, nu au reusit sa impuna o „metoda“ acceptata in unanimitate. Structuralismul a creat pentru o vreme impresia consensului, insa numai in Franta si, prin ricoseu, in alte cateva culturi gravitand pe aceeasi orbita. In aceeasi perioada, in Italia, Rusia, Germania sau in spatiul anglo-saxon cercetarea literaturii urma si alte cai, care vor submina ulterior autoritatea structuralismului chiar la el acasa. Metamorfoza unui Roland Barthes e printre cele mai elocvente. Naratologia, tematismul, psihocritica, estetica receptarii, toate acestea (si multe altele inca) nu sunt decat, repet, instrumente, si nu „metode“ infailibile. Simple unelte la indemana criticului, care decide in ce masura se poate folosi de ele sau nu. In schimb „teoreticienii“ sunt, de cele mai multe ori, niste dogmatici, preocupati doar de coerenta propriului „sistem“, in afara de care nu vor sa mai vada nimic bun (exceptand, fireste, cazurile cand „teoria“ e propusa ca simpla ipoteza, cu o binevenita rezerva autoironica, asa cum se si intampla de cele mai multe ori). Oricum, cartile teoretice de prima mana se impun (asa am impresia) nu atat prin utilitatea lor practica, aplicativa, ci prin ingeniozitatea speculativa. De aceea se si citesc ele cu folos, si peste mode si timp. Criticul, spunea Calinescu, trebuie sa aiba inteligenta, intuitie, gust, si sa descopere (recte sa „inventeze“) structuri noi, puncte de vedere inedite, fiind totodata nevoit „sa se coboare la eruditie“, dar cu o anumita detasare, fara a deveni robul propriilor lecturi. De aici, unii asa-zis „calinescieni“ au inteles sa eludeze preliminariile disciplinei si sa sara peste stagiul obligatoriu in biblioteca. Asemenea exemplare nu intra in discutie. Mai interesanta e patologia lipsei de vocatie si a studiului inutil, care naste resentimentul. Caracteristic e tipul savantului steril, care improasca pretutindeni veninul unui sacrificiu fara noima. Cu propria eruditie se falesc, de fapt, numai incepatorii, din dorinta fireasca de acreditare publica, sau spiritele aptere, incapabile sa iasa din carcasa prejudecatilor si a formulelor prefabricate. Tinerii literati, in marea majoritate, se grabesc sa-l devoreze pe Ihab Hassan inainte de a-i citi si asimila cum se cuvine pe Aristotel, Toma d’Aquino sau Kant.
Nu stiu cat adevar o fi in afirmatia ca romanul nu are vocatie pentru „teorie“ si „sistem“. Cert e ca nici Ibraileanu, Lovinescu sau Calinescu, nici Negoitescu, Balota, Manolescu sau Simion, desi s-au afirmat in mai toate ramurile disciplinei, nu au facut caz de „teorie“, ceea ce nu-i plaseaza nicicum in inferioritate in raport cu spiritele teoretizante (i.e. europene) de tipul lui Adrian Marino – rara avis (nu-i asa?) in tara noastra plina de umor si veselie. Spiritul critic presupune o atitudine sceptica si relativizanta, fara de care cultura dialogului nu e posibila. Or, partizanii „teoriei“ (si nu atat teoreticienii insisi) sunt, de obicei, intoleranti si fanatici, si de asemenea Calibani e plina azi publicistica noastra literara. Altoita pe astfel de temperamente, „cultura“ devine o marfa foarte „rentabila“, din care se stoarce profitul maxim. Insa profitul, imediat, e pe masura calitatii cunostintelor vehiculate. Iar cunostintele raman indeobste extrem de precare si nu depasesc nivelul elementar al studentului constiincios, care si-a insusit nu atat idei, cat un jargon vag academizant intesat de neologisme prinse dupa ureche. Increzator in sine, bravul gazetar intra in arena cu lectiile invatate in pripa (de aici si „curajul“ care-l face sa dea mereu cu bata in balta), ca apologet al teoriei literare, dar se avanta cu spor in directia contrara, a criticii de intampinare, ingrosand la randul sau numarul cronicarilor (fatalmente „impresionisti“) fata de care nu scapa nici un prilej de a-si manifesta de la sine intelesul (si nu totdeauna meritatul) dispret. Impostura acestor insi e vadita, de vreme ce ei, lasand pe seama altora suplinirea carentelor teoretice pe care nu inceteaza sa le deplanga, continua sa practice un tip de discurs jurnalistic de cea mai rudimentara formula, intr-o maniera tendentioasa si vulgara (procedeu predilect: trunchierea citatelor).
Exista insa si alta categorie de cronicari cu obsesii teoretizante, aceia proveniti din mediul universitar si obligati, prin natura meseriei, sa transmita si altora cunostintele pe care ei insisi le-au dobandit candva cu destula truda, de vreme ce se arata atat de severi fata de cei ce nu le impartasesc opiniile. Din nefericire, intelectualii de acest gen devin frecvent victime ale propriilor idiosincrazii si comit erori la fel de grave ca si ceilalti, cei din tagma Calibanilor fara scrupule despre care tocmai am vorbit.
Semnalez acum un asemenea caz peste care as fi trecut, poate, inregistrandu-l doar ca pe un fapt printre atatea altele, daca nu m-ar fi vizat personal. Alex Goldis, unul dintre colaboratorii constanti ai revistei de fata, a binevoit sa emita intr-o cronica („Critica moralistilor“, in „Cultura“, nr. 34, din 30 august 2007) despre cartea mea („Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii“, Ed. Cartea Romaneasca, 2007) o serie compacta de comentarii tendentioase si discreditante a caror lipsa de legitimitate o voi ilustra in cateva vorbe. Cronica lui Goldis e totalmente negativa, dar se refera aproape exclusiv la discursul critic pe care obisnuiesc sa-l vehiculez de ceva timp si pe care (tin sa precizez) nu am ajuns sa mi-l insusesc peste noapte si nici sa-l culeg direct (cum crede dumnealui) din mijlocul strazii. Refuz sa cred ca ar putea proceda astfel o persoana civilizata. Oricum, e limpede ca modalitatea colocvial-eseistica l-a scos din sarite. Asta e! Eseul nu are faima buna la noi. Unde e bibliografia teoretica? Unde au disparut Eco si Derrida, Genette si Michel Foucault? Unde e „teoria“? Unde apretul academic? Chestie de gust, mi-am zis, incercand sa trec cu vederea jignitoarea poveste. Dar uite ca n-am putut. Imi place sa cred ca la mijloc e o neintelegere. Sper chiar. Si totusi, Goldis nu ar fi trebuit sa se pronunte din simplul motiv ca nu l-a citit pe Ibraileanu si, cu siguranta, nu a avut mai multa rabdare nici cu cartea mea. Iata un pasaj pe deplin lamuritor: „Problematizarile modernismului literar cu privire la relatia dintre critica si creatie ii sunt cu totul straine lui Patras, din moment ce afirma cu seninatate: Se stie doar: creatie fara analiza (critica) poate sa existe. Nu si analiza (critica) fara creatie“. Se pare ca m-am inselat! Mai exista inca absolventi de filologie (ce pretind ca se ocupa cu critica literara) care habar nu au ca afirmatia exprimata de vorbele cu pricina (banale, e drept, dar asta pentru ca sunt scoase din context) apartine de drept mentorului de la „Viata Romaneasca“. Insa binevoitorul meu comentator nu se incurca in asemenea detalii fara importanta. Cu ochii cascati la noutatile teoretice, nici nu e de mirare sa considere ca „miza reinterpretarii lui Ibraileanu e, apoi, mica“. Eu (si cu siguranta nu sunt singurul) cred dimpotriva. Si inca ceva: despre „literatura criticilor“ nu a scris, primul (cum repeta Goldis, cu suparatoare insistenta), Ioan Holban. Cartea lui Florin Manolescu („Poezia criticilor“) e ceva mai veche. Dar recenzentul pare sa o fi ignorat, presat probabil de urgenta treburilor gazetaresti. Dincolo de asemenea detalii, de inteles la urma urmei, lectura cartii e, totusi, obligatia oricarui cronicar onest. Sper ca, in cazul de fata, a fost vorba doar de o regretabila exceptie!...
Revenind la lucrurile frumoase si placute, adica la cartile de interes major din zona teoretica, din pacate inca netalmacite, mentionez, in treacat: Genette, „Palimpsestes. La littérature au second degré“, Lucien Dällenbach, „Le Récit spéculaire. Essai sut la mise en abyme“, Michael Riffaterre, „La production du texte“, „Essais de stylistique structurale“ etc. Primele sunt lucrari fundamentale, citate la tot pasul, de la care pleaca de regula orice discutie privind intertextualitatea. Riffaterre e, si el, un clasic, pe care e de mirare ca nu s-a gasit nimeni sa-l transpuna in romaneste pana acum. Si ar mai fi destule (Ricoeur, „Temps et récit“, apoi studiile lui Christian Metz, pentru problemele legate de raporturile literaturii cu arta cinematografica etc.)
In general privind lucrurile, „decalajul“ fata de Occident e de mult poveste. La fel, presupusul antagonism dintre critica universitara si jurnalistica. Un profesionist veritabil se afirma de fapt cu succes in ambele formule, altfel critica de intampinare ar incapea pe mana veleitarilor. Si totusi, daca ar fi sa dam crezare lui Lovinescu (si nu vad nici un motiv care sa ne impiedice), autoritatea unui critic se verifica intrucatva din mers, si tine in primul rand de consecventa cu sine („dogmatismul necesar“, in propria formulare) si cu anumite principii clare, menite sa consacre valoarea, peste oameni si vremi. Cultura serioasa si talentul pot face un scriitor. Dar nu un critic.
Asadar, in critica „morala“ fara „teorie“ poate sa existe. Dar „teoria“ fara morala, ba.