Un chip desenat pe nisip la marginea marii
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura controversei » dosar
Autor: Alexandru Matei
1. Cum caracterizati situatia teoriei literare occidentale din ultimele doua decenii? Ramane ea disciplina-pilot a studiilor literare? Mai este ea, la drept vorbind, „teorie“? Adica: mai poate spera teoreticianul intr-un model cu ajutorul caruia sa poata guverna intreg campul literaturii sau trebuie el sa se multumeasca cu cartografierea produselor eterogene ale istoriei? Mai este teoria, apoi, cu adevarat „literara“? Care a fost impactul studiilor culturale asupra cercetarii literaturii?
2. Colapsul structuralismului a accelerat dispersia perspectivelor asupra literaturii. Care directii aparute in ultimele decenii in cadrul teoriei literare vi se par mai rentabile si de ce?
3. Cat de sincrone/defazate vi se par critica si teoria literara romaneasca de azi in raport cu ceea ce se produce in Occident?
4. Exista cu adevarat o traditie teoretica romaneasca sau e vorba de cateva nume incluse in programele universitare de teorie literara doar pentru a proba sloganul cu „falitii nostri“?
5. „Teoria ca teoria, da’ practica ne omoara“. Cat adevar si cata suficienta ascunde aceasta lozinca? E oare necesar ca un critic literar sa vaneze update-urile teoretice din afara sau ii ajunge pur si simplu A.b.c.-ul metodologic al „meseriei“?
6. Exista in momentul de fata, la noi, un conflict real intre critica „universitara“ si cea „jurnalistica“? Sunt ele intr-adevar incompatibile? Daca da, pe care dintre cele doua directii pariati?
7. Daca ar fi sa alegeti trei lucrari de teorie literara care sa fie traduse in limba romana, care ar fi acelea? Si de ce ele?
1-2. Raspunsul este intr-un fel sugerat de ultima dintre intrebarile acestui prim fascicul. Intr-adevar, impactul studiilor culturale asupra cercetarii literaturii este foarte mare, determinant. Dar studiile culturale apar ele insele intr-un context care merita comentat. Are François Cusset in cartea lui „French Theory“ o observatie de la care aceasta discutie ar putea porni: americanii, spune el, nu pot prelua o teorie daca nu-i gasesc intrebuintari. Dupa patrunderea filosofiilor saizecisioptiste in State, odata cu celebrul colocviu de la Johns Hopkins din 1966, deconstructia derridiana si epistemologia istorica foucaldiana vin sa raspunda nevoii universitatilor americane de a atrage candidati inspre studiile umaniste, delasate in conditiile concurentei acerbe cu URSS pe plan stiintific. Desigur, Derrida si Foucault sunt extrasi din contextul cultural de origine; conta mai putin heideggerianismul sau nietzscheanismul lor si cearta lor cu fenomenologia din care iesisera amandoi. Contau mult mai mult luarile lor de pozitie ca intelectuali publici, o figura inexistenta in spatiul american. Astfel ca teoriile lor au fost de la bun inceput politizate, dar nu in sensul european al cuvantului, ci in interiorul luptei pentru suprematie dusa intre campusuri; al Republicii americane a literelor, care nu se poate afisa pe piata decat in ceea ce are ea amuzant, „consumist“, in potentialul ei tabloidic asa-zicand. Lucrurile au evoluat in felul urmator: deconstructia a permis dezvoltarea unei critici acerbe a culturemelor americane cu cota: canonul, inainte de toate. Pe de alta parte, epistemologia foucaldiana n-a contat atat in transformarea unei metodologii stiintifice, ci in lupta de eliberare a minoritatilor de sub jugul unei majoritati de altfel tot mai abstracte (desi anii ’80 sunt cei mai victorieni ai Statelor Unite de dupa 1950). Literatura canonica, alba, a devenit o arma in disputa dintre conservatori ca Allan Bloom (autor al unui articol intitulat „Shakespeare or Nothing“) si deconstructionisti progresisti ca Gayatri Chakravorty Spivak, traducatoarea lui Derrida in americana, dar si intre deconstructionisti inspirati de teoria franceza si multiculturalisti pentru care dominatia culturii albe trebuia sa inceteze.
Dar acest scurt si lacunar istoric al invatamantului american al anilor ’80 nu este o explicatie. Cred ca, dincolo de mize strict americane, importante desigur in masura in care cei mai buni profesori din lume predau aici, trebuie mentionata revenirea la istoricitatea fenomenelor culturale. In Franta, asta are loc inca de pe vremea „Analelor“, dar cred ca aparitia Noilor Filozofi, in 1977, este evenimentul care marcheaza bascularea scenei intelectuale franceze dinspre teoria imanentista inspre istoria culturala. Michel de Certeau, Pierre Bourdieu si Emmanuel Lévinas sunt numele franceze ale anilor ’80, dar cel care este responsabilul principal al acestui turnant este Foucault. El schimba, prin teoria epistemelor care face din om un efect de discurs, asistat in aceasta intentie aici de Deleuze si de intreaga paradigma (post)structuralista, perspectiva asupra literaturii, transformand-o tot intr-un efect de discurs care se naste si care, la un moment dat, va muri, in acelasi sens in care o face omul. Adica fara sa dispara, ci iesind din campul preocuparilor esentiale ale culturii, devenind istorie. Problema literaturii nu mai poate fi pusa astazi din interior; literatura face parte din cultura, la fel ca si scrierile misticilor (pentru de Certeau), face parte dintr-o traditie care trebuie studiata. Nu mai poate exista, cred asta cu tarie, o teorie a literaturii dupa modelul unei stiinte a textelor, pentru ca ea devine fatalmente discurs care-si cere imediat propria analiza. Si asta dintr-un motiv simplu: teoria literara este indisociabila de o viziune asupra literaturii. Daca vrem adevarul literaturii, el nu poate veni de la teoria literaturii, ci de la cercetarea nevoii de teorie literara in secolul al XX-lea, dupa ce nevoia de istoria literaturii a intrat in desuetudine. Faptul ca literatura are, de la un moment dat, nevoie de teorie literara, acesta este un simptom epistemic de studiat de catre cei interesati de literatura din unghi epistemic. Tin minte in acelasi timp o vorba spusa de Antoine Compagnon in urma cu vreo doua decenii, intr-o revista de istorie literara: cele mai interesante lucruri spuse despre literatura nu mai vin astazi de la teoria literaturii. Bunaoara, tot Cusset scrie in „French Theory“ despre New Historicism -ul lui Stephen Greenblatt, prin care a fost adusa o perspectiva inedita asupra operei lui Shakespeare. Sa ne amintim ca Greenblatt a fost la Bucuresti, invitat de catre NEC unde a sustinut o conferinta extraordinara despre influenta inventiei si caderii in desuetudine a Purgatoriului, intre secolele XII si XVI, „Hamlet in Purgatory“.
Desigur, „moartea“ teoriei literare afecteaza un intreg sistem de invatamant – si faptul este resimtit acut inclusiv de francezi, care incep sa cerceteze literatura cu alte instrumente decat cele ale analizei de text si de izomorfisme textuale. E drept ca tezele pe autori francezi contemporani sunt marcate de o placere a textului pe care americanii nu o resimt si pe care o inlocuiesc cu interesul, banal deja, pentru marginalitate (vorbesc despre tezele americane despre autori francofoni: se prefera alteritatea in sensul palpabil al cuvantului, de la homosexuali la creoli, de la femei la cine stie ce disability studies…). Dar sociologia, bourdieusiana, critica modernitatii facuta de Scoala de la Frankfurt sau de Simmel si Benjamin, antropologia urbana mai degraba decat psihanaliza si teoriile „profunzimilor“ determina o perspectiva noua asupra literaturii franceze. Pentru toata aceasta schimbare de perspectiva responsabile sunt momentul – eufemistic vorbind – 1968 si impunerea postmodernismului american. 1968 a pus in chestiune imaginea publica a literaturii si a deschis cultura franceza catre lume, catre lumea anglo-saxona unde, din 1945, dupa cum recunoaste Compagnon, se intampla totul in materie de arta. 1968 a introdus, dupa expresia lui de Certeau, o prise de parole care pune in chestiune raporturile sociale structurate pana atunci. Transmisia culturii se realizeaza, de acum inainte, altfel. Aparitia postmodernismului american, consemnata in Franta in 1977 pentru prima oara, in „Tel Quel“, devine agasanta abia dupa ce „Tel Quel“ devine istorie, in anii 1980, si desigur dupa ce Lyotard publica, in Canada, celebra „Conditie postmoderna“, care de altfel nu este o carte de teorie literara. Primul teoretician francez care ia chestiunea postmoderna in serios este Compagnon, in „Les Cinq paradoxes de la modernité“, in 1990. Din acest moment, teoria literara in sens clasic, ca stiinta a textului literar si a literaritatii, este dezafectata. Era imposibil ca ea sa nu insoteasca in drumul ei catre capatul scenei intelectuale insasi ideea moderna de literatura.
3. Ceea ce voi face acum este o analiza de text a capitolului introductiv din lucrarea lui Gheorghe Craciun, „Aisbergul poeziei moderne“ (Paralela 45). Cred ca ea va fi reluata pentru un articol in „Vatra“.
Cartea a aparut in 2002, dar autorul marturiseste ca interesul pentru o gandire a poeziei din perspectiva binomului tranzitiv-intranzitiv il are din anii ’80, fiind impulsionat in aceasta directie de disocierea lui Tudor Vianu intre reflexiv si tranzitiv. In anii respectivi, in Romania structuralismul era asimilat la nivelul cel mai inalt, dar era apanajul spatiului universitar. Oricum, era ultima paradigma teoretica venita din strainatate si acceptata. O teorie dezvoltata in jurul unui binom conceptual arondat lingvisticii apartine, in mod clar, acestei varste a modernitatii literare in care cercetarea literara cauta sa ofere literaturii (considerata ontologic si nu ca discurs inradacinat in istorie) o definitie de lucru.
Atunci cand scrie „literatura moderna“, Gheorghe Craciun nu simte nevoie sa defineasca in primul rand modernitatea, ci literatura. Centrarea studiului sau pe tema comunicarii face parte, probabil, dintr-un curent pragmatist care, intr-adevar, urmeaza modei structuraliste. Si totusi, nici urma de pragmatica in lucrare. Citarea lui Georg Simmel, la pagina 47, este facuta pentru a introduce o idee via Mircea Martin, intr-o fraza care suna asa: „Astfel, in prelungirea opiniei lui Georg Simmel – citat de Mircea Martin in introducerea sa – cred ca am putea vorbi in spatiul poeziei nu doar despre un eu general sau obiectiv, ci si despre un eu subiectiv, realmente ireductibil, insa specific doar unor anumite momente din istoria poeziei (Rimbaud, Stefan George, Ungaretti, Breton, Paul Celan etc.)“
Aceasta fraza singura spune multe despre stadiul teoriei literare la noi. Georg Simmel este un autor prea important pentru a fi preluat la mana a doua. Distinctia urmatoare, eu general versus eu subiectiv, mi se pare periculoasa pentru ca trimite la un discurs diferit de cel la care recurge autorul pentru a vorbi despre poezie. El reformuleaza imediat binomul in „individualitate subiectiva“ si „individualitate obiectiva“, intrand fara sa para ca stie in domeniul filosofiei analitice sau cel putin intr-o terminologie hegeliana pe care, atunci cand invoci subiectivul si obiectivul, e greu s-o ocolesti. Individualitatea nu intra in mod logic in rubricile subiectiv si obiectiv, atata vreme, sensul „individualitatii“ este la Gheorghe Craciun tocmai acela de subiect (din perspectiva psihologica). Lucrurile stau insa ceva mai subtil: orice cuvant scris este un ceva obiectivat, asadar individualitate subiectiva mi se pare o sintagma fara acoperire cu referire la o reprezentare poetica. Insa imprecizia nu se opreste aici: „fie o individualitate obiectiva, generala (preocupata de sesizarea, in configurarea imaginii eului, a acelor elemente comune cu ceilalti oameni, nu insa si neaparat general-umane)“. De ce individualitatea obiectiva ar fi generala? Este obiectivul general? Nu cumva obiectivul este mereu o actualizare, in vreme ce generalul este o deductie, adica o sinteza? Intrebarile mele nu au de fapt miza in sine, altceva este important. In urma unor critici si teoreticieni ai literaturii cu anumite cunostinte filozofice, Gheorghe Craciun creeaza un binom cu valente didactice si pretins euristice. Dar un studiu teoretic nu se joaca astfel cu cuvintele. Ramane sa citim „Cele cinci paradoxuri ale modernitatii“ sau „Cinci fete ale modernitatii“ pentru a lua contact cu un limbaj mult mai simplu, dar mult mai consistent, in ciuda risipei de efort si a mizei pe care Gheorghe Craciun le ataseaza lucrarii sale.
Nu am vreme sa insist acum asupra lucrarii lui Paul Cornea, gadameriana intr-un fel „Interpretare si rationalitate“, prin care venerabilul teoretician devine un fel de Paul Ricoeur roman; stilul sau este insa, nici nu se putea altfel, marcat didactic. Nu-l putem considera pe Cornea speranta teoriei literare romanesti, iar domnia-sa este, cred, in acest moment, cel mai la zi intelectual literat din Romania. Dar nu e aici nici o tragedie. Contributia romaneasca la teoria literaturii si, mai larg, la discursul global despre literatura nu este de natura sa ne faca sa ne pierdem mintile. In plus, iesim din faza nationala a istoriei. Toti teoreticienii romani pot scrie linistit in diverse limbi de circulatie si intra, astfel, intr-o dezbatere de la care Gheorghe Craciun, in perioada formarii sale, a fost privat. Apoi, la stadiul la care se afla discursul despre literatura in Franta, de pilda, nu se poate spune ca noi am sta prea rau. Astept, totusi, un nume, o carte, care sa schimbe ceea ce, la noi, e neschimbat macar de douazeci de ani.
7. François Cusset, „French Theory“, La Decouverte, 2003.
Lionel Trilling, „Sincerity and Authenticity“, Harvard, 1972.
Si tot ce a scris Antoine Compagnon.