De doua decenii asistam la disolutia formalismelor
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura controversei » dosar
Autor: Liviu Antonesei
1. Cum caracterizati situatia teoriei literare occidentale din ultimele doua decenii? Ramane ea disciplina-pilot a studiilor literare? Mai este ea, la drept vorbind, „teorie“? Adica: mai poate spera teoreticianul intr-un model cu ajutorul caruia sa poata guverna intreg campul literaturii sau trebuie el sa se multumeasca cu cartografierea produselor eterogene ale istoriei? Mai este teoria, apoi, cu adevarat „literara“? Care a fost impactul studiilor culturale asupra cercetarii literaturii?
2. Colapsul structuralismului a accelerat dispersia perspectivelor asupra literaturii. Care directii aparute in ultimele decenii in cadrul teoriei literare vi se par mai rentabile si de ce?
3. Cat de sincrone/defazate vi se par critica si teoria literara romaneasca de azi in raport cu ceea ce se produce in Occident?
4. Exista cu adevarat o traditie teoretica romaneasca sau e vorba de cateva nume incluse in programele universitare de teorie literara doar pentru a proba sloganul cu „falitii nostri“?
5. „Teoria ca teoria, da’ practica ne omoara“. Cat adevar si cata suficienta ascunde aceasta lozinca? E oare necesar ca un critic literar sa vaneze update-urile teoretice din afara sau ii ajunge pur si simplu A.b.c.-ul metodologic al „meseriei“?
6. Exista in momentul de fata, la noi, un conflict real intre critica „universitara“ si cea „jurnalistica“? Sunt ele intr-adevar incompatibile? Daca da, pe care dintre cele doua directii pariati?
7. Daca ar fi sa alegeti trei lucrari de teorie literara care sa fie traduse in limba romana, care ar fi acelea? Si de ce ele?
1. In ultimele doua decenii, am asistat, cred, la disolutia tot mai accentuata a teoriilor literare formaliste, adesea purist formaliste, nascute din structuralism si/sau semiotica. De fapt, procesul a inceput chiar ceva mai devreme, cam odata cu dezertiunea din formalism a lui Roland Barthes, marcata de „Le Plaisir du texte“ (1973) si, apoi, de „Fragments d’un discours amoureux“ (1977). Aceasta disolutie a fost de asemenea marcata, dupa cum mi se pare, de puternicul puseu deconstructivist generat, sub mantie psihanalitica, de Lacan si Foucault (cel de dupa „Les Mots et les Choses“, care a parasit treptat formalismul redescoperind „istoria“) – un bun exemplu este Deleuze –, dar si redescoperirea hermeneuticii si a fenomenologiei, sub semnul lui Gadamer, Lévinas, Paul Ricoeur si al urmasului tarziu al lui Mannheim, ma refer la Jürgen Habermas. Nu cred ca teoria literara in sensul clasic ori in cel relativ clasicizat al formalismului mai este posibila. Cred ca a cam sosit vremea „teoriilor de uz personal“, desigur eclectice si aproximative, dar mult mai adecvate instrumentelor critice. Iar aceste „teorii“ au fost si vor fi in continuare marcate nu doar de ceea ce numim „studii culturale“, ci si de filosofie, antropologie, hermenutica, istorie intelectuala, studiul mentalitatilor, sociologia culturii. De aceea voi si prefera oricand pe Hugo Friedrich lui Gerard Genette! Interesant mi se pare ca aceste tendinte relativ recente – si, de altfel, mult mai decente! – tind sa conduca la depasirea dihotomiei false si pernicioase „continut – forma“ si sa abordeze opera ca fiind ceea ce este, o „unitate existentiala“, ca sa spun asa!
2. Cum deja se intrevede din primul raspuns, sperantele mele merg spre demersurile legate de regasirea/reinventarea unor hermeneutici complete si mult mai subtile, care nu se feresc, ba din contra!, de contaminarile extra-literare. In ciuda a ceea ce-au crezut puristii – indiferent daca erau „continuitisti“ sau „formalisti“ –, opera literara nu e singura pe lume. Aceasta are si autor – a avut mereu, prin urmare nu a avut de unde sa se „intoarca“ –, are si context – textual si extratextual –, ba chiar are in interiorul sau un cumul intreg de valori in afara celor propriu-zis literare si pur estetice.
3. Pai, ce sa va raspund cand legiuni de „teoreticieni“ dorm linistiti in somnul post-mortem al teoriilor de sorginte structuralist-semiotica? Dintre autorii cunoscuti, doar Adrian Marino, Paul Cornea – excelenta ultima sa aparitie, „Interpretare si rationalitate“ –, Nicolae Manolescu – ma refer la „Arca lui Noe“ –, Livius Ciocarlie si Ioana Em. Petrescu n-au cazut in asemenea capcane seducatoare. Nu l-as lasa deoparte nici pe filosoful fenomenolog Mihai Sora, indeosebi in abordarea poeziei. Probabil ceva sperante trebuie sa ne punem in cativa autori mai tineri, cu acces sincron la teoriile si metodologiile occidentale recente, chiar daca ei nu se ocupa propriu-zis, sau nu in primul rand, de teoria literaturii – ma refer la Ciprian Siulea, Sorin Adam Matei, Adrian Gavrilescu, Liviu Bordas, Alex Cistelecan, probabil si altii inca mai discreti. Ei, unii dintre ei, au mai degraba unele probleme cu asumarea/cunoasterea literaturii si, in general, a culturii romane, ca obiect de studiu posibil, decat cu teoriile si metodologiile recente.
4. Daca ne referim la Marino sau Paul Cornea, de pilda, putem spune ca exista o oarecare traditie aborigena a teoriei literare, chiar daca una destul de fragila. Exista, desigur, un fel de preistorie initiata de „episodicul“ Maiorescu, „contextualul“ Lovinescu si relativ „rudimentarul“ Dragomirescu. Mai interesanta mi se pare insa un fel de dezvoltare a domeniului extra muros, de catre unii autori destarati, de la Toma Pavel la Matei Calinescu, de la Virgil Nemoianu la Marcel Pop-Cornis si Sorin Alexandrescu, carora, ceva mai recent, li se adauga Calin-Andrei Mihailescu si Christian Moraru, ultimul editand peste Ocean si o revista de profil. Chiar si Culianu in cateva studii, cumva solidar cu Gilbert Durand, sugera un fel de „teorie literara“, la confluenta psihanalizei cu fenomenologia religiilor, pe care o numea mitanaliza.
5. Nu cred ca un critic literar trebuie sa vaneze update -urile teoretice de afara, cred insa ca trebuie sa fie informat in cam toate umanioarele. ABC-ul metodologic este vital, cum este de altfel si „bunul gust“, dar ele nu sunt suficiente. Fara o solida cultura filosofica, lingvistica si filologica, fara o buna orientare in istoria generala si istoria ideilor si a mentalitatilor, fara sociologie si antropologie, fara hermeneutica, cred ca un critic literar risca sa ramana la nivelul „impresionismului primar“, de altfel de mare succes intr-o „cultura foiletonistica“, cum este a noastra, dar pe care nu se poate totusi construi o cariera critica durabila.
6. Nu sesizez vreun conflict, mai ales ca majoritatea criticilor universitari importanti – dar si o multime din cei „neimportanti“! – se exprima in revistele culturale, ba chiar si in ziare. La fel stateau lucrurile, de altfel, mai putin ziarele desigur, si inainte de 1989, nefiind vorba vreodata de conflicte serioase, oricum nu legate de tipul de apartenenta. In cele din urma, mizez pe criticul universitar capabil sa iasa din „turnul de fildes“ academic, deci in stare sa scrie si pentru publicul ne-literat. Pacat ca pe unii din cei mai buni, Marian Papahagi sau Condeescu de pilda, i-am pierdut, iar pe altii i-am pierdut din critica foiletonistica, incepand cu cel mai atractiv dintre ei, Nicolae Manolescu.
7. Chiar nu-mi trec prin minte trei titluri atat de importante incat sa merite obligatoriu traduse – daca nu vor fi fost deja, pentru ca se traduce enorm in Romania de azi. Ca sugestie generala, cred ca trebuie intregit corpusul hermeneuticii si cel al fenomenologiei, in care vad mari promisiuni de emulatie (si) pentru domeniul teoriei literare de la noi. Impulsuri pot sosi si din celelalte domenii conexe sau interferente amintite, asa ca sugerez acelasi demers recuperatoriu si „sincronicist“! Daca am creat un cuvant, iertare!