Cenusia teorie si verdele pom auriu al criticii
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura controversei » dosar
Autor:
Mihaela Ursa
1. Cum caracterizati situatia teoriei literare occidentale din ultimele doua decenii? Ramane ea disciplina-pilot a studiilor literare? Mai este ea, la drept vorbind, „teorie“? Adica: mai poate spera teoreticianul intr-un model cu ajutorul caruia sa poata guverna intreg campul literaturii sau trebuie el sa se multumeasca cu cartografierea produselor eterogene ale istoriei? Mai este teoria, apoi, cu adevarat „literara“? Care a fost impactul studiilor culturale asupra cercetarii literaturii?2. Colapsul structuralismului a accelerat dispersia perspectivelor asupra literaturii. Care directii aparute in ultimele decenii in cadrul teoriei literare vi se par mai rentabile si de ce?
3. Cat de sincrone/defazate vi se par critica si teoria literara romaneasca de azi in raport cu ceea ce se produce in Occident?
4. Exista cu adevarat o traditie teoretica romaneasca sau e vorba de cateva nume incluse in programele universitare de teorie literara doar pentru a proba sloganul cu „falitii nostri“?
5. „Teoria ca teoria, da’ practica ne omoara“. Cat adevar si cata suficienta ascunde aceasta lozinca? E oare necesar ca un critic literar sa vaneze update-urile teoretice din afara sau ii ajunge pur si simplu A.b.c.-ul metodologic al „meseriei“?
6. Exista in momentul de fata, la noi, un conflict real intre critica „universitara“ si cea „jurnalistica“? Sunt ele intr-adevar incompatibile? Daca da, pe care dintre cele doua directii pariati?
7. Daca ar fi sa alegeti trei lucrari de teorie literara care sa fie traduse in limba romana, care ar fi acelea? Si de ce ele?
Dosar coordonat de Andrei Terian
1. Singurul lucru pe care il pot afirma cu certitudine despre „teoria literara occidentala din ultimele doua decenii“ este ca nu exista, respectiv ca nu poate fi caracterizata sau descrisa la singular. Cel mai probabil, dupa structuralism si mai ales din anii ’90 incoace, sub presiunea postmodernelor studii culturale, ceea ce se numise teorie literara a diseminat, ca un fruct rascopt ce era, intr-o constelatie intreaga de teorii. Respectivele „teorii“ sunt literare numai in masura in care au drept punct de plecare meditatia asupra literaturii, ori macar o „viziune“ asupra ei, dar in foarte multe cazuri extrapolarea lor la alte domenii are rezultate cat se poate de interesante. Imi vine in minte exemplul fericit al teoriei fictionaliste dezvoltate in ultimii ani de Lubomir Dolesel, pornind de la poetica prozei. Desi debutul sau se afla in teoria literara, extinderea catre cognitivism sau antropologie s-a dovedit, in cazul lui, salutara, si pentru disciplina de origine, si pentru cea derivata.
Fireste, daca lucrurile stau asa cum nu-mi pot permite decat sa presupun, nu mai putem vorbi despre o disciplina-pilot in studiul literaturii. In schimb, mi se pare bine de luat in seama ingrijorarea ca, in lipsa unei teorii, campul literaturii ar deveni „neguvernabil“. Indiferent la ce tip de guvernare ne gandim (totalitarista sau, dimpotriva, larg democratica), existenta teoriei ca specie mi se pare obligatorie. Nu numai pentru a face posibila judecata de valoare, ci mai ales pentru a tine pasul cu numirea fenomenelor. La noi a existat, cam acum un deceniu, o clara fervoare directionista: se punea (a cata oara!) problema legitimarii generatiilor literare, a relatiilor dintre ele, ni se spunea din nou ce este si ce nu este literatura. Intre timp, directionistii n-au avut de ales si s-au declarat invinsi, dar fantoma maiorescienei directii in literatura si arta ne bantuie inca discursurile teoretice.
2. La intrebarea aceasta ar fi sanatos sa raspund definindu-mi mai intai termenii, pentru ca sunt convinsa ca autori diferiti au deja acceptii diferite despre ce este sau nu teorie literara. In ce ma priveste, am o definitie mai laxa decat ar accepta, probabil, specialistii: dupa mine, teoria literara include toate tipurile de discurs care permit manevrarea textului literar, indiferent de natura lui. Astfel privita, istoria literara devine o subspecie a teoriei. Trei directii mi se par demne de toata atentia. Incep cu una care imi este mai putin familiara, respectiv cu noua sociologie a literaturii, derivata din teoria lecturii, ale carei investigatii asupra motivatiilor lecturii la diferite comunitati, asupra optiunii pentru subiecte, teme si discursuri precise fac un enorm serviciu investigatiei antropologice. Aproape la fel de antipatizata in ultimii ani ca si sociologia, istoria literara e un alt domeniu care cunoaste un binevenit reviriment de la americanul new historicism pana astazi. Renuntarea la analiza evenimentiala si la discursul „tare“, crispant, al versiunii „obiective“ au condus noul istorism catre un discurs foarte ofertant, de recuperare a alternativului si a istoriilor „mici“. In fine, campul teoretic in care ma simt deocamdata cel mai confortabil si pe care mizez tot mai mult in ultima vreme, este cel al teoriilor fictionaliste, pentru ca ma conving argumentele lor la marea problema a artei din toate timpurile, respectiv la problema lumilor fictionale/posibile. In plus, cred ca dezvoltarile lor depasesc cu mult miza artisticului, deschizand ochii, in acelasi timp, chiar asupra general umanului, respectiv asupra instrumentarului perceptiei si al cunoasterii lumii.
3. Nici la acest capitol nu doresc sa judec global. Exista teoreticieni romani inhibant de sincroni cu ceea ce se intampla in Occident. Depasind pe alocuri interesele strict teoretic-literare, ei pot face oricand fata unei dezbateri de idei occidentale. Ma gandesc la Paul Cornea (cu teoriile asupra rationalitatii), Corin Braga (cu teoriile asupra anarhetipului), Ion Manolescu (cu a sa videologie), Ioana Bot (al carei deliciu este sa se ocupe de zonele cele mai detestate ale literaturii si care, drept urmare, scrie o filosofie a retoricii), Adrian Otoiu (cu interesanta teorie a liminaritatii din studiul sau asupra optzecismului, din pacate atat de putin cunoscut), Sanda Cordos (cu cercetarile asupra teoriilor crizei) sau nou venitele Cosana Nicolae (cu teoria canonicitatii) ori Madalina Diaconu (si a sa teorie a olfactiei). Sa ma scuze cei pe care inevitabil i-am uitat (si inca nu i-am amintit decat pe cei cu volume recente): pur si simplu am scris primele nume care mi-au venit in minte, fara intentii axiologice.
Sigur ca, la nevoie, as putea insira o lista cel putin la fel de lunga de critici literari care scriu in continuare ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat in teoria literaturii din anii ’70 incoace. Nici alfabetizarea teoretica in universitati nu e cea mai fericita. Probabil cele mai prizate volume de teorie literara in universitatile noastre sunt inca „Anatomia criticii“ al lui Northrop Frye si „Teoria criticii“ al lui Murray Krieger (cel putin asa dovedeste raftul de specialitate de la biblioteca facultatii noastre). Fireste, sunt volume canonice, iar importanta lor este si una didactica, dar este trist ca studentilor le lipseste o contextualizare a volumelor si a autorilor lor, care sunt cititi in continuare dogmatic, ca alpha si omega teoriei literare.
Nu cred ca mai avem astazi un handicap informational, poate doar unul de popularizare, deoarece politicile editurilor si ale distribuitorilor nu tin la foarte mare cinste aparitiile in domeniul teoriei literare. Iata un singur exemplu, al unei traduceri careia nu incetez sa-i fac reclama si care a trecut aproape invizibila pe piata noastra de carte. Este vorba despre „Filosofia lui «ca si cum»“, cartea lui Hans Vaihinger, aparuta la Editura Nemira in excelenta traducere a lui Liviu Cotrau, Octavian More si Rares Moldovan, una dintre cartile esentiale ale modernitatii, despre care vorbeste toata lumea, dar pe care foarte putini au citit-o cu adevarat.
4. O traditie teoretica romaneasca exista si se vede. Din punctul meu de vedere, ea ii include pe Eugen Lovinescu, Dimitrie Popovici, Adrian Marino, Ioana Em. si Liviu Petrescu, Nicolae Manolescu, Monica Spiridon, Ion Vlad, cei pomeniti mai sus si multi altii despre care nu imi amintesc acum. Cred ca ei au invatat generatii intregi cum se citeste si cum se intelege literatura, care sunt categoriile aplicabile si cele non-aplicabile textului literar etc. Cu programele universitare e alta poveste: cred ca la alcatuirea lor se tine seama si de criterii ceva mai „subiective“ si ca listele bibliografice sunt adesea politice, tintind colorarea unui tablou de reprezentanti ai unei anumite scoli in defavoarea alteia. Insa aud ca se intampla si la case mai mari.
5. Cred ca foarte putini critici pot practica la aceeasi valoare critica literara aplicata si discursul teoretic, pentru simplul motiv ca trecerea de la una la alta presupune un foarte amplu reglaj, de la un soi de necesara miopie textuala, la o privire telescopica, de larga perspectiva. Multi exceleaza intr-una dintre cele doua calitati. Deranjant mi se pare ca prea multi practica o critica pe care nici macar impresionista n-as numi-o, ci de-a dreptul colocviala. Pot intelege refuzul unei metode sau a alteia in numele inapetentei personale, dar nu am nici un fel de simpatie pentru cei care resping metoda in principiu si nici pentru cei care practica un soi de eseu auto-exhibant, umoral, sub umbrela criticii. Mi se par asemenea poetilor care nu citesc poezie mare „ca sa nu se lase influentati“. Cred ca exista loc pentru toata lumea in literatura si in critica (din pacate), dar tocmai de aceea locurile nu trebuie uzurpate: de la critica de intampinare astept intotdeauna sa inteleg, ca ardeleanul, despre ce se vorbeste in textul analizat, daca e bun sau prost si de ce. Ma simt agresata cand umoarea se varsa in textul critic in locul argumentului (fie el si non-metodologic), dupa cum ma simt tradata daca mi se vinde proza, poezie sau confesiune pe post de critica literara, oricat de gratios ar fi schimbul si oricat de mult trambitata originalitatea si independenta reflexiva.
6. Partial am raspuns mai sus. Fiecare are locul ei, la fel de necesar si de bine valorizat. Nu numai ca le vad perfect compatibile, dar sper ca se si stimuleaza reciproc. Ii admir pe „jurnalisti“ pentru felul in care readuc publicul la lectura, dupa cum ii invidiez pentru exercitiul zilnic al lecturii din debutanti, din literatura zilei. Morga cu care sunt priviti din tabara universitara mi se pare – am mai spus-o – pura ipocrizie. Imi place sa-i citesc si pe „universitari“, mai ales pe aceia care nu pierd niciodata pulsul literaturii. Citatul din „Faust“ despre cenusiul teoriei si verdele pom auriu al vietii poate fi parafrazat ca alternativa discursiva a criticului (universitar sau jurnalist). Cred ca am ajunge, ca literatura, grav dezaxati daca ne-ar lipsi unii sau altii.
7. Mi-ar placea sa se traduca, in tiraje suficient de mari si de bine popularizate: Maurice Couturier, „La figure de l’auteur“ (1995), Ronald Schleifer, „Analogical Thinking. Post-Enlightenment Understanding Language, Collaboration and Interpretation“ (2001), Lubomir Dolesel, „Heterocosmica. Fiction and Possible Worlds“ (1998). Pentru ca nu sunt inca larg vehiculate la noi, in original, si pentru ca le vad germinative, atat in teoria noastra literara, cat si in campul mai larg al teoriei ca filosofie.