Euphorionismul sau proiectul unui nou clasicism romanesc
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura literara »
Autor: Dumitru Chioaru
Initiativa de a realiza mai intai o revista cu numele Euphorion a apartinut – asa cum citim in „Romanul epistolar“ dintre Ion Negoitescu si Radu Stanca – membrilor Cercului Literar de la Sibiu din anii '50 ai secolului trecut. Desi raspanditi in tara dupa incheierea studiilor universitare, cand s-au afirmat pe plan national prin cenaclul si „Revista Cercului Literar“, marcand noutatea programului lor estetic si cultural prin „Manifestul Cercului Literar“ adresat celei mai importante autoritati critice a vremii, E. Lovinescu, si publicat in ziarul „Viata“ din 13 mai 1943, condus de Liviu Rebreanu, fostii cerchisti au continuat sa-si manifeste solidaritatea in alte proiecte de grup, a caror implinire a fost zadarnicita de instalarea regimului comunist. La Cluj, Sibiu sau in alt loc, ei organizau periodic „sezatori“, din credinta – marturisita de Radu Stanca intr-o scrisoare din 1945 – ca „nu atat sezatoarea conteaza, cat faptul de a fi impreuna“. Centrul spre care nazuiau cerchistii era insa Clujul, capitala culturala a Ardealului, unde – scrie Negoitescu in acelasi an – „situatia Cercului pare buna, caci aici vom lucra pe cu totul alte baze decat la Sibiu“.
Iar euphorionistii de azi nu se sfiesc sa se revendice de la traditia Cercului Literar, situandu-se in continuitatea ei, chiar daca pe baze ideologice si estetice noi, postmoderne.
Inca dintr-o scrisoare din 1 noiembrie 1945, el evoca un moment de „revelatie“, trait intr-o plimbare prin imprejurimile Clujului: „Intr-o dupa-amiaza, am vizitat pe Jacquier, care a citit cu glas tare epistola ta; apoi, gravi, i-am urcat gradina, care se termina in Hoia, in dreptul casei motesti. Nostalgici, am admirat de sus Clujul tomnatic si am cautat a descifra viitorul Cercului, care din cauza limpezimii atmosferice, ni se infatisa invartindu-se deasupra cetatii“. Negoitescu visa sa puna Cercul pe baze administrative, din subventii si sponsorizari, care sa asigure – pe langa cenaclu – infiintarea teatrului, editurii si a revistei, toate aflate in cautarea unui nume. Tot el a decis asupra numelui, scriind in 28 mai 1946: „Ne-am hotarat ca sa-i dam titlul EUPHORION (in al doilea „Faust“, e fiul lui Faust si al Elenei, si personifica sufletul poetului), desi el a mai fost intrebuintat in Germania. Sub acest titlu se va mentiona caiet de critica si poezie editat de Cercul Literar; pe coperta vom pune de asemeni si monograma C.L.
„Restaurarea goetheana“ sau de la minor la major
Revista cerchista „Euphorion“ urma sa traseze o noua directie in cultura romana, care se numeste euphorionism, cu scopul de a realiza „restaurarea goetheana“, impotriva tuturor „decaderilor romantice contemporane, semne ale crizei si dezastrului, cum naturalismul si suprarealismul“. De altfel, cei doi tineri prieteni, Ion Negoitescu si Radu Stanca, au ca model formativ prietenia dintre Goethe si Schiller, asemeni carora proiecteaza o dezvoltare organica a culturii romane sub semnul lui Euphorion. Dupa aventura avangardelor cosmopolite, dar si dupa recrudescenta samanatorismului autohton prin gandirism, cerchistii militau pentru revenirea la ordinea clasica, cu traditie europeana pana in Grecia antica, redimensionand-o in cadrele modernitatii printr-o resurectie a tragicului. Acest imperativ fusese formulat inca din „Manifestul Cercului Literar“, ai carui semnatari subliniau necesitatea formarii unei culturi romanesti de inspiratie si calitate urbana, pornind de la premisa ca „toate marile culturi s-au realizat in mediu urban, fie el national sau cosmopolit, si au reprezentat o semnificatie de urbanitate“. Cultura romana urma sa devina – in termenii lui Blaga – din minora, datorita ruralismului ei secular, majora, prin urbanizare. Euphorionismul era un proiect cultural democratic si cosmopolit care, datorita primatului esteticului in disocierea maioresciano-lovinesciana a valorilor si afirmarii spiritului critic intr-un climat de urbanitate, tindea sa fie, de fapt, un nou clasicism romanesc.
„Euphorion“-ul cerchist este conceput ca o continuare a „Revistei Cercului Literar“, care – noteaza doi ani mai tarziu Negoitescu – „continea in sambure euphorionismul“, marcand un salt pe plan ideologic. Pentru impatimitul de idee Negoitescu, euphorionismul – scrie el in 1947 – reprezinta „ultima solutie de europenism“, avand rolul „de a face sa urmeze civilizatiei de imprumut a romanilor, o cultura euphorionista“. Sumarul primului numar este alcatuit inca din primavara anului 1946, bazandu-se in totalitate pe fostii colaboratori ai „Revistei Cercului Literar“. Ca si precedenta revista cerchista, „Euphorion“ este o constructie aparte in peisajul revuistic al vremii. Pe langa substantiale pagini de literatura, proiectul acestui prim numar continea mai ales critica si eseuri, reconfirmand intrarea in scena a unei noi generatii de critici maiorescieni cu aleasa cultura filosofica si estetica, salutata inca din 1943 de Eugen Lovinescu in „Raspunsul la Manifestul «Cercului Literar din Sibiu»“: „Am nutrit acum un an speranta de a fi descoperit aici, la noi, cativa tineri bine orientati esteticeste si pe cale de a se forma serios pentru o meserie, care cere probitate, constiinta profesionala, dar si o mare cultura“. Scrisoarea lui Negoitescu din 25 mai 1946 reproduce sumarul primului numar si precizeaza formatul „carte“ al revistei, apreciindu-l la cca. 150 de pagini. Mai mult, el vorbeste de existenta unor fonduri pentru editarea revistei o data la doua luni: „Banii au venit ca prin minune (Iuliu Hatieganu, fara a-l mai fi rugat, s-a oferit din proprie initiativa sa ne subventioneze dintr-o oarecare sursa cu un milion si jumatate pe luna)“. Din notele „Romanului epistolar“ aflam ca sursa era Banca Nationala. Pana la sfarsitul anului 1946, urmau sa apara cel putin doua numere care erau deja structurate.
Nu exista scrisoare in care, Negoitescu mai ales, sa nu se refere cu fervoare la proiectul revistei, osciland intre speranta si resemnare, din cauza amanarii fara termen a varsarii fondurilor in cont: „Banii – scrie el cu amaraciune in 24 iulie 1946 – ne-au fost propusi de profesorul Iuliu Hatieganu (propusi pur si simplu, fara sa-i fi cerut, de unde si siguranta ce am avut ca ii voi capata), dar zilele, saptamanile si lunile au trecut fara nici un rezultat palpabil“. Radu Stanca, nu mai putin mahnit de veste, incearca insa sa-si consoleze si incurajeze prietenul descumpanit: „Sunt din cale-afara de mahnit de vestile pe care mi le comunici in scrisoarea ta. Si nu atat de mahnit din cauza vestilor ca atare, cat in urma faptului ca, pentru prima oara, te gasesc prada unei descurajari ce mi se pare atat de nepotrivita cu tine“. Proiectul nu este abandonat, caci in luna noiembrie a aceluiasi an Negoitescu noteaza pesimist, dar povestind episoade nostime din lupta donquijotesca de procurare a fondurilor: „Cu Euphorion se pare ca nu mai e nici o nadejde. Nici o lumina de nicaieri. Ca sa vezi mizeria in care ne zbatem: acum cateva zile, Regman, scepticul, specula in minte nu stiu ce metode de imbogatire grabnica si cinstita, de dragul acestui fiu spiritual, inca nenascut, al Cercului“. Dupa zece zile, Negoitescu revine cu un optimism nascut din disperare si solidaritate cerchista: „Lupt mai ales ca EUPHORION sa se nasca! Grea nastere...!!! Eforturile mele sunt sprijinite de Regman si Doinas“. Iar in 21 decembrie, el isi regaseste elanul si umorul, cautand norocul la Bucuresti: „Plec, de asta data, spre urbea zgomotului si a literaturitei, inarmat cu toate actele oficiale care sa-mi asigura o autorizatie de revista si subventia necesara. Cum ti-am spus, insa, rezultatele nu sunt cele mai sublime... Autorizatia nu va da viata lui EUPHORION, copilul florilor noastre onirice, ci unei reviste care e rodul nesfarsitelor tratative“. Norocul nu i-a suras nici in capitala Romaniei. Situatia nu se schimba nici dupa un an de zile de „tratative“ cu diverse oficialitati, interval in care perspectiva lui Negoitescu asupra proiectului revistei dobandeste distanta, incat considera ca intelept este sa mai astepte. Exigent ca intotdeauna, el ajunge la concluzia ca aparitia revistei ar fi fost prematura si ca trebuie asteptat momentul favorabil, proiectat mesianic in viitor: „Va veni insa si EUPHORION. Eu numai pentru el ma pregatesc. Intr-un fel, se vede ca acesta e un destin favorabil: sa ne putem pregati profund pentru nasterea lui EUPHORION. Daca ar fi aparut, ar fi fost prematur. Destul ca R.C.L. <„Revista Cercului Literar“ – n.n.> a fost experienta romantica embrionara“.
In lupta cu „tenebrele“ istoriei
Negoitescu nu putea sa conceapa esecul proiectului sau, de aceea era dispus sa mai astepte. Vremurile erau insa in schimbare si deveneau potrivnice unor proiecte culturale de elita. Desi aveau constiinta faptului ca „Euphorion“ va ramane, atata vreme cat va dura dogmatismul realismului socialist, o utopie, cei doi buni prieteni continua sa-l viseze, schimband mereu sumarul primului numar, pe masura ce isi imbogateau lecturile si scriau lucruri noi. Negoitescu chiar se impaca cu gandul de a face un „Euphorion“ de sertar: „... ar trebui – scrie el in 24 octombrie 1950 – ca in primavara sa pornim, chiar si numai cu perspectiva interioara, la alcatuirea de sertar a unor adevarate numere Euphorion“. Dupa aceasta data, referirile la Euphorion sunt tot mai sporadice si sumare, cei doi epistolieri continuand sa-si impartaseasca unul altuia proiectele personale de lectura si creatie. In deceniul tragic care a urmat, ei continua a trai in spiritul personajului goethean, in care vad – cum noteaza Negoitescu intr-o scrisoare din septembrie 1952 – un simbol al luminii salvatoare din tenebrele istoriei: „Mereu am sperat ca veti reusi sa va mutati la Cluj
Desi a ramas utopic ca proiect colectiv, euphorionismul s-a implinit vreme de o jumatate de veac prin operele individuale ale membrilor marcanti ai Cercului Literar: Radu Stanca (a carui opera a aparut, datorita mortii premature a poetului, doar postum), Ion Negoitescu, Stefan Aug. Doinas, Cornel Regman, Nicolae Balota, I.D.Sarbu s.a., care, dupa doua decenii de reducere la tacere sau detentie, au revenit in actualitate, devenind – chiar daca unii au luat calea exilului – mari scriitori ai literaturii romane contemporane. Nu intamplator primul volum de eseuri al lui Nicolae Balota, publicat abia in 1969, se intituleaza chiar „Euphorion“. Euphorionismul a continuat sa-i anime pe cerchisti toata viata.
Astazi stim ca in desertul proletcultismului de inspiratie sovietica, literatura romana era, de fapt, reprezentata de cel putin trei grupari de elita, europene prin programul lor, constituite in anii razboiului mondial dar pulverizate de comunism: Grupul suprarealist (cu Gellu Naum, Gherasim Luca s.a), Gruparea Albatros (Geo Dumitrescu, Ion Caraion si, chiar daca nealiniat, Constant Tonegaru) si Cercul Literar de la Sibiu, ai caror membri au continuat sa scrie, chiar daca unii au abdicat din carierism de la programul initial, in speranta unei reveniri la normalitate. Ei sunt scriitorii adevarati ai acelor ani de mari blestematii, umpland un gol rusinos in cultura romana prin ceea ce au creat asumandu-si marginalitatea, detentia sau exilul. Ce ar fi devenit cultura romana daca proiectele lor colective s-ar fi implinit este o intrebare al carei raspuns ne-ar umple de regrete.
Intre aceste grupari, Cercul Literar, ca promotor prin euphorionism al unui nou clasicism, reprezinta modelul unei constructii culturale de durata. Modelul lor n-a fost uitat si a fost continuat, in anii mai relaxati ai comunismului, de revista studenteasca „Echinox“ din Cluj care, prin valurile succesive de scriitori care s-au format in atmosfera sa, a insemnat o desfasurare in spirala a Cercului. Dar visul de tinerete al cerchistilor, o revista cu numele „Euphorion“, a fost realizat abia dupa caderea comunismului si reinstaurarea democratiei, in primavara anului 1990, cand din initiativa unui grup de tineri scriitori sibieni (Vladimir Munteanu, Iustin Panta si mai varstnicul Stefan M. Gabrian, intre timp – vai! – disparuti, Radu Turcanu, Ioan Radu Vacarescu si subsemnatul, carora li s-a alaturat artistul plastic Mircea Stanescu) a aparut primul numar al uneia dintre noile reviste infiintate de Uniunea Scriitorilor din Romania, avandu-l ca director de onoare pe poetul Stefan Aug. Doinas, pentru a marca legatura cu traditia Cercului Literar de la Sibiu. Sub semnul lui Euphorion, generatiile si-au dat mana peste timp. Dintre cerchistii ajunsi le senectute mari personalitati ale culturii romane, au semnat in noul „Euphorion“: Ion Negoitescu, Stefan Aug. Doinas, Cornel Regman, Wolf Aichelburg si Nicolae Balota, ultimul membru marcant al Cercului Literar in viata care este, actualmente, director de onoare. Iar euphorionistii de azi nu se sfiesc sa se revendice de la traditia Cercului Literar, situandu-se in continuitatea ei, chiar daca pe baze ideologice si estetice noi, postmoderne. „Euphorionismul“ revine astfel in actualitate, ca o directie de dezvoltare organica a culturii romane in perspectiva unei noi sincronizari si integrari intr-o Europa mult visata.