G. Calinescu, calator in China
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Criticul C. Stanescu marturisea nu demult, intr-un cotidian central, ca printre cele cateva carti ale scriitorilor romani, aparute in prima perioada a epocii postbelice, pe care le-ar lua cu el pe o insula, nu ar lipsi romanul lui G. Calinescu – „Scrinul negru“. „Din opera lui Calinescu – marturisea el – voi mai lua cu mine pe «insula» si o foarte instructiva si fermecatoare carte de calatorie: Kiev, Moscova, Leningrad, aparuta in 1949 la ESPLA“. Ma asociez intru totul lui C. Stanescu, dar, fiindca tot veni vorba de amintita carte de calatorie a lui Calinescu, mi-as pune in valiza inca una, a aceluiasi: „Am fost in China noua“, publicata tot la ESPLA, in 1953, in plin „obsedant decenniu“. Cele doua fermecatoare memoriale de calatorie nu au mai fost editate de atunci niciodata si sunt de negasit chiar si in biblioteci cu mari pretentii. Simptomatic, ele au fost ignorate in toate epocile, „de aur“, de tranzitie, sau cum s-or fi mai numit ele, ce s-au succedat pana in prezent, fiindca nu au convenit, pe ici, pe colo, prin punctele esentiale, ideologilor vigilenti de odinioara, ca si neocominternistilor de astazi.
Cartea, care se deschide cu o descriere a zborului peste Siberia, terra incognita pentru orice european, cu escale la Omsk, Krasnoiarsk, cu un popas mai lung la Irkutk, peste mari fluvii – Obi, Enisei – survoland „spatii incomensurabile“, taigaua nesfarsita si misterioasa, este nu doar un jurnal de calatorie, ci deopotriva un eseu, bazat si pe o vasta bibliografie, privind istoria, cultura si civilizatia asiatica, dar si un poem infiorat de euforia unei calatorii, traita ca o aventura a spiritului. Creatorul lui Sun isi confrunta la tot pasul intuitiile, cunostintele si miturile luate din carti, cu ceea ce descopera la fata locului, patrunzand astfel noi dimensiuni, noi sensuri, accesibile doar unui spirit enorm ca al sau. Peisajul chinez este comparat adesea cu cel european. Privind din avion muntii din nordul Chinei, Calinescu constata: „Alpii se arata de departe solitari si inaccesibili si pana la culmile lor banuiesti prapastii si pereti abrupti (...) Aici panorama este alta. Elementele din care sunt alcatuite lanturile de munti pornesc de la dimensiunea minima pana la cea gigantica fara deosebiri formale asa cum Budha e reprezentat ca o papusa mica de piatra in chip de boddisattva si la fel in proportii gigantice ca Budha revelat (...). Templele se ridica cu sute de trepte de piatra pe urcusul muntilor, isi distribuie curtile si sanctuarele cu terase catarandu-se pana pe culmi. In China poti sui muntii pe scari. In unele parti muntii conici ori sferici sunt asa de tulburator de clar si de individual diseminati la orizontul campului incat rasar fantomatici ca niste clopotnite si turle puse de-a dreptul pe pamant, plutind pe deasupra apei cand ies din lacuri si din mare ca insule. Un fum ineaca, pe vreme noroasa, aceste protuberante (chinezii venerau muntii ca producatori de nori), creand acea atmosfera de sfumatura si echivoc pe care o trateaza atat de des artistii plastici pe sulurile lor de matase. Bolta se confunda cu pamantul, parand un lac luminos si ai sentimentul ca te afli in cer, care poate fi considerat primul element al Chinei“.
Cine a calatorit in Asia stie ca acolo metafora nu doar transfigureaza realitatea, ci o identifica si se confunda cu ea. Altfel spus, realitatea insasi se exprima metaforic. Nu o data autorii de reportaje, de jurnale de calatorie in China, Vietnam, Japonia risca sa devina tautologici, chiar sa esueze in kitsch, lansandu-se in metafore mai mult sau mai putin inspirate. Cu simtul sau de scriitor polivalent si cu vasta sa experienta livresca, Calinescu evita capcana. Metafora lui survine firesc, este intotdeauna revelatoare si cine vrea sa se convinga de faptul ca niciodata fotografia sau imaginea in miscare nu pot inlocui imaginea prin cuvant nu are decat sa citeasca „Am fost in China noua“.
Ajuns la Zidul chinezesc, Calinescu il evoca pe Nicolae Milescu si cu forta verbului sau reuseste sa-i inculce cititorului senzatiile celui care il strabate: „Mersul e la inceput ademenitor, ascensiunea pare nevinovata si civila, ca si pasirea la caturile unui templu. Dar apoi treptele se inmultesc halucinante, te imbie pe piscuri din ce in ce mai hazardate, te atrag spre cer. Rasuflarea ti se taie, piciorul sovaie infricosat de lunecusul lespezilor si de desimea treptelor. Daca suisul este aventuros, coborarea sperie de asemenea. Te afli la nivelul norilor, avand sub talpi o scara subtire. Zidul salta astfel, ca un dragon, o distanta de 2300 de km., desfacandu-se pe alocuri in cate doua cozi de smeu, aparand, disparand, ducandu-se si intorcandu-se, parca razgandindu-se, urand in fine linia dreapta si ratiunea. A te incredinta spinarii lui iti apare o nebunie. Cine poate urca un continent pe scara?“
Un eseu de estetica urbana ii este prilejuit lui G. Calinescu de contactul cu orase ca Pekin (cum il ortografia el cu mai bine de jumatate de secol in urma), Canton, Nankin, Hanteu, Nankou. Imaginatia comparatista a genialului critic, bazata si pe studii precum „Arta chineza“ de Stephen W. Bushell (Paris, 1910), ori cel privind ornamentele de ceramica chineza (sec. XV – XVIII) al lui Eduard Fuchs, este puternic stimulata. Vorbind despre stilurile oraselor el scrie: „Renasterea sumbra a Florentei nu se confunda cu cea fantastica a Venetiei. Dar apoi si in cuprinsul unui singur oras, viziunea personala a unui arhitect, oricat de comune ar fi elementele, este imediat semnalata si un Michelangelo, un Palladio sau un Mansart pot fi indata identificati. In China, lucrul este mai anevoios, arhitectura are aspect de folclor“. Fiecare pagoda are individualitatea sa pe care Calinescu o descopera cu voluptatea celui ce a are tot timpul nu numai vocatia, ci si nostalgia monumentalului: „La Pekin este o pagoda de marmura semanand cu o biserica ortodoxa, cu Trei Ierarhi, de pilda (...) Infatisarea e fabuloasa“; „Hankou, oras pe Iantzi Kian si raul Jan, – are aerul unui oras comercial european, o Braila mai stilizata si mai mare“; „Sanhai este un Hudson al Asiei“ etc.
Un eseu este si capitolul intitulat „Frumosul delicat“, care incepe in stilul inconfundabil calinescian: „Exista un frumos de conceptie patetic, dar sever, si unul de gingasie a materiei: rinocerul e tot atat de frumos in armura lui ca si scoica vitroasa, piramidele intra in randul obiectelor de arta alaturi de faiantele lui Della Robbia. Monstruosul nu exclude delicatetea plastica, foarte adesea contribuie la ea“. Consideratiile privind „muzeele istorice“, arta chineza se bazeaza si pe studii fundamentale aparute in Europa. De pilda „Obiecte in lac chinezesc“ de Eduard F. Strange (Londra, 1926) sau „Introducere in studiul sculpturii chineze“ a lui Leigh Ashton (Londra, 1924). Calinescu remarca varietatea temelor si motivelor din pictura chineza. Predomina muntii si lacurile, dar si figura umana: „Portretul lui Kublai Han, al carui original e din secolul al XIII-lea, este extraordinar“. O observatie le va fi sunat, fara indoiala, subversiv cerberilor ideologici ai anilor ’50. „Problema acuta in plastica Chinei noi“ este – atrage atentia Calinescu – inscrierea in linia vechii traditii, care iti da sentimentul intinderii multimilenare: „Chinezii distribuie evenimentele istorice pe milenii, cultura caracterizandu-se printr-o continuitate admirabila si popularizeaza azi opera poetului Ciu-Juan care insa a trait inainte de Hristos. Este ca si cand am presupune ca europenii ar fi vorbit fara intrerupere pana azi limba elina iar manualele scolare de literatura ar incepe cu Homer si ar urma cu Virgil, Dante, Shakespeare, Balzac pana la Tolstoi si Maxim Gorki, ca scriitori elini, punandu-se intrebarea daca Sofocle si Horatiu trebuie sau nu sa fie reconsiderati. Chinezii nu au istorie Antica, ci o singura istorie a Chinei de la varsta arheologica.“ Orice incercare de interferenta a unei arte a prezentului impusa de noua ideologie – sugera Calinescu in 1953 – este sortita sa desfigureze si sa esueze in kitsch, daca nu tine seama de „singura istorie“ si de linia unei traditii inconfundabile: „Caracterul moral al omului din pictura chineza traditionala iese din contur sau din incizia in piatra neagra, artistul retinand esenta prin gest (...) Dandu-si seama de aceasta conditie speciala a opticii chineze, artistii Chinei noi fac excelente cromolitografii de propaganda. Daca unele din ele, din punct de vedere strict artistic, au un desen prea docil naturalistic si o culoare exuberanta, insa inutila, altele... sunt admirabile prin chipul cum culorile de apa se distribuie in grade de diluatie in interiorul contururilor restabilind acea evanescenta si lustrul impalpabil de imagine pe portelan ce fac mandria plasticii chineze clasice.“
Minutios documentate si, totodata, savuroase sunt consideratiile privind arta culinara chineza. Si in acest domeniu, observatiile directe sunt sustinute de lecturi ale unor scrieri memorialistice semnate de calatori europeni, precum cea a lui Blasco-Ibanez, aparuta in versiune franceza la Paris, 1928, cele ale lui Sun Yat-sen („Amintirile unui revolutionar chinez“, publicate tot la Paris, in 1933) ori relatarile lordului Macartney, membru al misiunii britanice in China, in 1793. Iata un citat din Sun Yat-sen, primul presedinte al republicii chineze: „Daca pictura, placerea ochilor, muzica, deliciu al urechilor, pot fi numite arte, este incontestabil ca acelasi lucru se poate spune despre bucataria care mangaie gustul. Prepararea alimentelor (in China – n.mea) este o arta.“ Dupa cum, asa cum o atesta notele lui Calinescu, si consumarea lor, masa ca atare, implica, la asiatici in general, vechi obiceiuri, un rafinat ceremonial care europeanului ii pot aparea – o spun acum si din experienta proprie – ca o reprezentatie artistica, si inca una sincretica: culoare, plastica, gestica, discurs. Iar pentru ca veni vorba de spectacol, puteau lipsi dintr-o carte scrisa de G. Calinescu impresii despre „teatrul chinez“, atat de socant pentru un european, fie el si avizat pe cale livresca.
In capitolul consacrat „Cultului eroilor“, ilustrul carturar roman marturiseste ca i se pare fireasca incompatibilitatea gandirii lui Confucius – „creatorul unui sistem etic“ – cu „regimul progresist de azi, al Chinei noi“, lasand sa se inteleaga ca valoarea ei este incontestabila. Altfel spus, la scara istoriei, regimul politic este clipa, confucianismul o eternitate. Gandirea dialectica e, si ea, veche la chinezi: „Ideea ciocnirii si imperecherii a doua principii de sex deosebit, Yan (masculin) si Yin (feminin) este una a unui „echilibru intre «antiteze»“..., iar „Taoismul a reluat teoria contradictoriilor intr-o religie foarte inrudita cu naturalismul lui Giordano Bruno“.
Marturie a unui mare carturar si scriitor roman, „Am fost in China noua“ este o scriere ce poate sta la loc de cinste in randul celor mai valoroase carti, consacrate, de-a lungul veacurilor, unui taram geografic si spiritual, literalmente fabulos, semnate de calatori europeni celebri: scriitori, istorici, jurnalisti, diplomati. Parafraza „Et in Asia ego...“, pusa ca moto, e ca un strigat de bucurie intelectuala. Calinescu, cel insetat de monumental, fata cu monumentalitatea spatiului si spiritului asiatic. O intalnire de zile mari!