„Duduca Mamuca“(I)
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura literara »
Autor: Eugen Simion
S-au implinit zilele acestea o suta de ani de la moartea lui Hasdeu, un invatat pe care Eliade il credea, in 1937, genial, G. Calinescu „un om mai mare decat Maiorescu“, iar Pompiliu Constantinescu un grafoman de necitit. Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta a inceput publicarea integrala a scrierilor lui literare in colectia „Opere fundamentale“. Am recitit, cu aceasta ocazie, „Duduca Mamuca“, un romant care, in adolescenta, imi placuse enorm. Cum imi apare azi?
Pot spune inca de la inceput: acest „romant“ scris intr-o nota usor cinica (un cinism tineresc), moralistica si intelectualizanta este admirabil. In aspiratia lui spre „grandios si monumental“, cum ii zice Eliade, Hasdeu nu putea ignora epica propriu-zisa. Imaginatia epica exista peste tot la el, chiar si in opera stiintifica propriu-zisa, in monografiile despre geniile romanesti, de pilda, cum ar fi aceea dedicata lui Ion Voda cel Cumplit scrisa dupa modelul lui Balcescu din „Mihai-Voda Viteazul“ sau in „Istoria critica a romanilor“. In literatura de fictiune, a voit sa se ilustreze in toate genurile. A inceput un roman istoric („Viata unui boier“) in genul lui Walter Scott, pe care il si citeaza (il gasim amintit in „Cursul de istorie“ tinut la Iasi), dar n-a reusit sa publice decat un capitol, „Copilaria lui Iancu Motoc“ (1864), plasat la sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare. Eroul uneste in personalitatea lui, in traditia prozei romantice, ambitia si cruzimea cu istetia, pasionalitatea, vitejia. Iancu este un copil de hoti abandonat care la 10 ani ajunge capetenie de talhari… Zodiacari, prevestiri, lupte sangeroase, otravuri si tradari, un Stefan cel Mare care crede in prevestirile zodiacarilor, in fine, o actiune sangeroasa si complicata, de un spectaculos cam dubios, anunta acest roman pe care Hasdeu l-a abandonat. G. Calinescu gasea vrednica de stima documentatia istorica a scriitorului, privind infatisarea orasului, de pilda, sau a interioarelor medievale romanesti. Faptul se vede in toate scrierile lui Hasdeu, stiintifice sau literare…
Dintre toate, singura care a supravietuit estetic este, indiscutabil, „Duduca Mamuca“ (1863), retiparita si revizuita in 1864 sub titlul „Micuta“. Eliade, entuziasmat, considera ca e vorba de o „capodopera unica in literatura romana“. G. Calinescu este si el de parere ca „Duduca Mamuca“ este cea mai buna proza a lui Hasdeu si se mira ca e ignorata. I.L. Caragiale o pretuia si, in 1896, cere incuviintarea lui Hasdeu de a o reproduce in „Epoca literara“. Scrie chiar si o scurta prefata intitulata „O carte rara“ in care numeste „Micuta“ „un giuvaer“. Comentatorii mai noi gandesc in acelasi fel despre aceasta nuvela surprinzatoare, intr-adevar, prin modul in care este construita, prin libertatea de spirit a prozatorului si, desigur, prin substanta ei.
Aparitia acesteia a scandalizat autoritatile scolare si, in cele din urma, justitia moldo-valaha. Autorul, profesor atunci la Iasi, este tras intr-un proces in care, intocmai ca Flaubert, e acuzat de atentat la bunele moravuri. Capul de acuzare se refera la unele fragmente din nuvela, acelea care nareaza celebra de acum scena in care mama de 57 de ani, trei luni si opt zile inlocuieste noaptea, in camera tanarului curtezan de 17 ani, pe fiica nestiutoare si concupiscenta. Procesul este deschis la 30 aprilie 1863 si substitutul A. Botez convoaca la Curtea Criminala pe autorul suspectat de imoralitate pentru a i se face cuvenitul interogatoriu. Convocarea este pentru 2 mai 1863, dar Hasdeu nu se prezinta decat la 15 mai… Fara a mai astepta decizia Justitiei, Christian Tell, ministrul Cultelor si al Instructiunei Publice, alertat de Consiliul General de Instructiune Publica, se adreseaza ministrului Justitiei pentru a aduce in fata tribunalului pe inculpat… In spatele acestei agitatii se afla, se pare, V.A. Urechia, presedintele acestui Consiliu. Se asociaza si Kogalniceanu care trimite ministrului o telegrama prin care cere pedepsirea celui care a incalcat legea morala. Consiliul Scoalelor nu intarzie prea mult si cere, la randul lui, destituirea lui Hasdeu, ceea ce se si intampla: la recomandarea Ministerului Instructiunii, domnitorul semneaza decretul de scoatere din invatamant a profesorului B.P. Hasdeu, inainte ca Justitia sa se pronunte. Cei care au studiat acest dosar (in speta Stancu Ilin), semnaleaza faptul ca, indarjit, iritat, Hasdeu nu se lasa intimidat de scandal, se apara, face chiar publicitate procesului, scrie in gazete, publica la urma pledoaria sa in fata Completului de judecata…
Apararea incepe, strategic, printr-o chestiune de principiu: poate fi condamnat un individ de doua ori pentru o singura vina? Istoricul, care are cunostinte si in domeniul jurisprudentei, zice ca nu. Zice in felul lui amplu, digresiv, cu trimiteri in mai multe domenii, zice chiar cu o oarecare ironie: „Dupre toate legile lumii, dlor, o singura vina, fie ea cat de grea, numeasca-se ea crima, delict, contraventie sau altfel; o singura vina, fie ea cat de pipaita, nu poate atrage asupra-si doua pedepse. Bazandu-ma pe acest principiu juridic universal, as fi in dreptul meu a respinge din capul locului, in cateva cuvinte, procesul ce mi se ofereste prin bunatatea dlui procuror. As putea sa va spui ca, fiind profesor la Colegiul Superior de aice, am fost destituit, inca de la 18 a lunii trecute, tocmai din cauza pasajului foii mele pentru care voiti sa ma mai judecati o data, nenorocitul pasaj despre Emilia si muma-sa! nefasta pagina 43! Destitutia mea, dlor, este o amenda mai mare decat toate cate le prevede o lege de presa, si, pe deasupra, ea este pentru mine chiar un fel de pedeapsa de moarte“.
Dupa aceste chestiuni de procedura, ridicate cu abilitate, Hasdeu se dezvinovateste cu argumente scoase din literatura, citand „Cantarea Cantarilor“, trimitand, apoi, la scriitorii vechi (Ovidiu, Petroniu, Apuleius, Plaut) si la moderni: Rabelais, Boccaccio, Shakespeare, Goethe, iar dintre romani, la Conachi, Alecsandri, Negruzzi, Heliade Radulescu… Retorica lui, remarcabila ca totdeauna, nu se lasa impresionata de procurori, isi permite digresiuni morale, da lectii, mereu cu acea superioritate de om invatat si impertinent: „D. procuror zice ca pasajul de pre pagina 43, in nr. 15, in care eu descriu in ce mod o mama a economisit pe fiica-sa Emilia, inlocuind-o pe-ntuneric in privirea amantului; d. procuror zice ca acest pasaj à la Paul de Kock, insirat in romanul meu „Duduca Mamuca“, ar fi contrar moralitatii publice, si s-ar osandi prin un articlu oarecare din legea presei <…>. Aflam o singura cale pe care e cu putinta a se constata moralitatea sau nemoralitatea publica a pasajului despre Emilia si muma-sa; anume sa cautam in ce mod primeau alte pasajuri de acest soi popoarele vechi si noua, strainii si romanii“.
Dupa ce plimba Inalta Curte prin toata literatura lumii, aducand exemple de indreptatita cruzime morala in descrierea relelor moravuri din societate, Hasdeu se apara pe sine zicand ca el n-a facut in „romantul“ lui decat sa infatiseze fara partinire ceea ce se petrece, in fapt, in viata de toate zilele. „Cine este nemoral“ – intreaba el cu prefacuta inocenta. Si tot el raspunde: eroul meu care povesteste ceea ce se intampla sau societatea care savarseste aceste fapte?!…“. Vine apoi concluzia taioasa: „Nemorali sunt aceia ce se recunosc pe sine in atari caractere si le prigonesc sau defaima din egoism! Nemorali sunt aceia ce n-ar voi ca lumea sa-i afle cine sunt“.
Reiese din presa vremii ca toata „smantana Iasului“ (peste doua sute de persoane) asista la proces si manifesta semne de simpatie pentru inculpat. Curtea Criminala gaseste nevinovat pe autorul „romantului“ „Duduca Mamuca“ si decide ca el sa ramana liber de raspundere. Fusese insa scos din invatamant, asa ca prozatorul trebuie sa-si afle alt rost, fara a uita pe cei care se grabisera sa-l elimine din competitie. Intre ei, V. A. Urechia si Maiorescu. Acestia figureaza, de altfel, printre personajele nuvelei. E vorba de Dr. Negus (Tucea) si jurnalistul Wahlstimme (Vladimir Aleschin-Uho) sub care, repet, s-ar ascunde Maiorescu si V. A. Urechia, spun unii comentatori din epoca. Greu de identificat, azi, asemenea filiatii… Sigur este ca, retiparind nuvela, Hasdeu scoate fragmentul incriminat, schimba nationalitatea eroului si locul actiunii. In „Duduca Mamuca“ actiunea se petrecea la Iasi, in „Micuta“ in mediu german. Pe erou il cheama in a doua varianta Ghita Taciune, in prima, Todirita. In fine, Mamuca este „rusca“, Micuta se numeste Maria si este nemtoaica… Dr. Tucea devine Dr. Negus si, cum am precizat, jurnalistul cu trei nume (V. A. Uho) capata si el o identitate germana: Wahlstimme… Trebuie spus ca rectificarile nu schimba mai nimic din substanta nuvelei. Indeparteaza doar din naratiune un episod care, citit azi, pare mai degraba naiv decat pornografic.
Prin ce este ea interesanta, azi, la lectura? Negresit, prin caracterul ei senzational (mistificari, masti, strategii curtizanesti, intrigi amoroase, dueluri trucate, pacaleli si pacalirea pacalitorilor) si un stil foarte nimerit de a nara acest sir de fapte tineresti. Un stil ironic intelectual (Al. Piru vorbeste, pe drept, de witz-ul si umorul rece din naratiune), o fantezie care nu ocoleste momentele si aspectele indiscrete ale unor tineri seducatori. Ghita Taciune are 17 ani si studiaza la o Universitate germana in drepturi. Toderita studiaza la Harcov, tot in drepturi. Preocupatiunea lui principala nu este insa studiul, ci viata curtizanesca. Este un mic seducator cinic, si trimiterea ce s-a facut la Valmont din romanul lui Choderlos de Laclos este buna.
Valmont moldo-valah este insa de-abia la inceputul tineretii si are deja o performanta notabila in materie. Specialitatea lui este sa se incurce cu gazdele si chiriasele gazdelor. A trait, intai, cu o studinte in drept in Germania (luam ca referinta varianta din „Micuta“), cu o blanareasa de 40 de ani si, dupa ce aventura se incheie, fuge si se jura sa nu mai incalce atat de grav frontierele varstei, trece, apoi sau concomitent, nu mai stiu exact, la o modista franceza – Enrieta – „creatura oftigoasa“, care moare in bratele sale; se consoleaza, dupa aceea, cu sotia unui consilier-titular, in fine, vine la rand o slujnica frumoasa, Frosa, pe care i-o fura unui vaduv bogat si zuliar pe nume Klumpen. Descoperit, seducatorul infatigabil Ghita Taciune se refugiaza in casa D-nei Ana Pacht – „vechea actorita in demisiune“. Actorita are o fiica de 16 ani, Maria, pe care pune ochii numaidecat corupatorul Ghita. Maria imbratiseaza si ea cariera actoriceasca si este foarte inocenta in treburile lumesti („o copila, un ce nedezvoltat, necopt, neformat, nematur, nedeplin, nesfarsit, nefinit, nepractic, nepragmatic… ça fait pitié !, zice in chip persiflant autorul care se recomanda Doctor artis amandi). Ghita isi propune s-o initieze in tainele iubirii si, pentru a reusi, pune la cale un scenariu complicat la care participa amicul baron von Rosen, urat, slab de minte si bogat, numit si „Feldesu“, apoi cinicul Dr. Negus, feciorul din casa, servitoarea Cati s.a.m.d.