MacCarthyismul de acvariu al lui Mircea Mihaies
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura politica »
Autor: Dan Ungureanu
fact, prostie, ticalosie, estropiati, cinism, nesimtire, antiintelectual, ghetoizati, masele stricate, zbir, ciomagari, scarna, tolomaci, scelerati, ritualuri dracesti“
Lenin nu credea in democratie. Avea toate motivele: Hitler si Mussolini au venit la putere prin alegeri libere. Japonia, stat parlamentar, cucerise mai tot Extremul Orient. Democratia clasica se blocase. Dupa razboi, Uniunea Sovietica isi creeaza o centura de state tampon contra urmatoarei invazii.
Am extras aceste apelative dintr-un articol al lui Mircea Mihaies despre tinerii intelectuali de stanga din Romania.
Articolul se numeste, foarte apt, „Duhoarea stepei“. „Stepa“ este comunismul rusesc.
Mai apar in articol „Che Guevara, Fidel, lobotomizarea, lozinci, heirupismele propagandistice, Manifestul Partidului Comunist, dictatul ideologiei de grup, Vladimir Ulianov, Stalin, propaganda, neomarxisti, oligarhi, operatori ideologici, societatea calusului in gura, neo-leninisti, ritualurile dracesti ale comunismului exterminator, patologie resentimentara“ usw. kai ta loipa. Este foarte greu sa analizezi la rece un articol care n-are idei, ci doar pasiuni. Cu ideile poti dialoga, pasiunile le poti doar impartasi sau respinge. Se pot spune insa cateva lucruri, asa, la repezeala, despre stilul articolului.
Invectiva are o traditie venerabila in presa noastra politica: tonul din „Duhoarea stepei“ apare deja la I. L. Caragiale, in articolul „Legea maximului“: „Domnii colectivisti sunt incorijibili si imposibili. Dupa ce Natiunea, satula de turpitudinile, miseliile, jaful, coruptiunea, infamia, tradarea intereselor ei celor mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticalosia si scarba acelui regim poreclit colectivist, regim vitreg si cazut, corupt si corupator, infam si infamant, dupa ce Natiunea satula le-a strigat: „destul!“ ce mai vor oamenii iesiti din tenebrele demagogiei la lumina zilii? Ce vor aceste fantome plamadite din rachiu, spirt, basamac, ciomag, tibisir si sange? Vor oare sa impinga pe guvern la masuri desperate, deznadajduite, exasperate, pe calea celor mai extreme masuri pentru apararea ordinii? O vor aceasta? Sa ne-o spuna! Pana atunci, le zicem inca o data, destul!
„Baroane“ al lui Arghezi e scris cam la fel:
„Picioarele tale se scaldau in Olt si mirosea pana la Calafat, nobila spurcaciune! Ce floaca plouata in capul tau! Ce mustata pleostita! Ce ochi flescaiti! Parca esti un soarice scos din apa fiarta, de coada, Baroane...“
Din vitriolul lui Corneliu Vadim Tudor vor dura, o buna vreme, „Ardei Umplut“ (ziaristul Ion Cristoiu), „carpa kaghebista“ (Ion Iliescu), „Bombonel“ (Adrian Nastase), „Tapul“ (Emil Constantinescu) „Chelioja“ (ziaristul Cristian Tudor Popescu). Porecla „soarece fiert in ulei de frana“ il va salva de uitare si anonimat pe ziaristul Petre Mihai Bacanu. „Dosia“ se potriveste metabolismului Alinei Mungiu-Lipidi. „Hipopotamul transpirat“ va traversa veacurile, chiar cand numele lui Iosif Boda nu va mai spune nimic nimanui.
Invectiva ca la uluci, la noi, are deci o traditie respectabila, continuatori cu har si reprezentanti contemporani de prim rang. Nu trebuie sa subscrii la nici una din umorile biliare ale lui Corneliu Vadim Tudor ca sa te amuze expresiile lui.
E o diferenta intre Caragiale, Arghezi, Corneliu Vadim Tudor si Mircea Mihaies.
Caragiale scrie un exercitiu de stil. El isi bate joc de stilul apucat al editorialelor politice ale epocii. Era o persoana echilibrata si face haz de retorica gaunoasa a presei vremii sale, de opozitie sau a puterii. Arghezi scrie in 1943 contra ambasadorului Germaniei naziste la Bucuresti, Manfred von Killinger. Tara era in razboi, iar Arghezi in persoana ducea si el un razboi. „Baroane“ nu e un articol de ziar, e un pietroi invelit in hartie de ziar. Dar era indreptat impotriva nazismului, care pe atunci coplesise Europa. Articolul lui era un act de curaj individual si eroism contra unui dusman atotputernic.
Corneliu Vadim Tudor, dupa ce se compromisese cu regimul lui Ceausescu, nu mai avea nimic de pierdut dupa 1990. Violenta lui verbala e agresivitatea cainelui pus la zid, care nu mai are nimic de pierdut.
Tonurile presei
Apar la noi sute de ziare, exista zeci de posturi de radio si televiziune. Ca sa obtii audienta, trebuie gasit un pericol iminent, un eveniment scandalos, personaje extrem de negative.
Acum o suta de ani se scria asa:
„Ideile preopinentului nostru, aparute in periodicul Z, nu ni se par a fi sustinute nici de fapte, nici de argumente, nici de opinia publica. Articolul domniei sale nu convinge pe nimeni. Nici evenimentele prezentate, nici statisticile, nici deductiile sale nu duc la concluziile pe care le trage autorul. In randurile ce urmeaza vom arata in detaliu de ce.“
Cam soporific, iubite cititor? De o vreme incoace se scrie mai alert, pentru un cititor mai grabit, care n-are rabdare pentru ritmul lent din „The Economist“:
„Diversi muisti manjesc cu cacat hartii carora le spun articole de ziar. Am vomat cu bolta cand le-am citit. Acele fecale pe care ei le numesc opinii ne confirma inca o data opinia ca acesti zevzeci nu se vor opri spontan din borat pana cand noi, oamenii cinstiti si de buna credinta, nu vom starpi acesti paduchi, acesti viermi lati care infesteaza mass-media de la noi!“
Tonul e alert, clar, curajos. Pozitia autorului e raspicata, barbateasca. Ideile preopinentilor n-au nici o importanta. Ele n-au cum sa existe, de vreme ce sunt emise de niste escroci estropiati si aventurieri ghetoizati. Tolomacii scelerati dau cu scarna, de unde sa aiba ei idei? Ce om normal poate accepta heirupismele propagandistice ale ciomagarilor, ritualurile dracesti ale calusului in gura?
Toata opinia publica s-a disociat de Corneliu Vadim Tudor pentru ca nu respectase nici un moment regulile jocului. N-a discutat niciodata parerile adversarilor lui. Acestia erau, pe rand, chei, homosexuali, grasi – iar Corneliu Vadim Tudor presupunea ca homosexualii chei si grasi n-au dreptul la opinie, nu pot avea opinie. Si in nici un caz sabasgoii homosexuali balbaiti, grasi si chei.
„O buna parte din revendicarile minoritatii maghiare sunt justificate, desi premature in contextul…“ – zice Ion Iliescu (sa spunem).
De Ion Iliescu nu prea ai cum sa te legi. Nu e nici gras, nici chel, nici fonf, nici balbait. E plicticos sa-l contrazici. Si atunci Vadim Tudor refrazeaza:
„Carpa kaghebista iar vorbeste neintrebata pe strada. De data asta l-am surprins cu pantalonii-n vine, clocind oul rosu-alb-verde al viperei bozgoresti. Stai in banca ta, bunicuto, ti-o zicem prieteneste, pana nu schimbam foaia.“
Reiau scurtul lexic din „Duhoarea stepei“: „Aventurieri, escroci, cadavru putrefact, prostie, ticalosie, estropiati, cinism, nesimtire, antiintelectual, ghetoizati, masele stricate, zbiri, ciomagari, scarna, tolomaci, scelerati, ritualuri dracesti; Che Guevara, Fidel, lobotomizarea, lozinci, heirupismele propagandistice, Manifestul Partidului Comunist, dictatul ideologiei de grup, Vladimir Ulianov, Stalin, propaganda, neomarxisti, oligarhi, operatori ideologici, societatea calusului in gura, neo-leninisti, ritualurile dracesti ale comunismului exterminator, patologia resentimentara“.
Am crezut ca vocabularul de mai sus si-l rezervasera, in lumea politica si in mass-media, Vadim Tudor, iar in rest, manelistii, rapper-ii, Mugur Mihaiescu si grupul „Vacanta mare“. Vad ca nu.
Rusia, tarismul si comunismul
Intre 1223-1552, timp de trei secole, Rusia e o provincie mongola. Timp de trei veacuri, rusii (blanzi ca toti slavii) stau sub jugul mongol, pana cand un cneaz, Ivan, pentru a-i invinge pe mongoli, le mimeaza psihotic cruzimea. El invinge psihoza prin psihoza: paranoia lui e doar o unealta pentru a patrunde psihologia mongolilor. Toata istoria rusa se gaseste in nuce in domnia lui: opriènina, politia lui secreta, decapitarea dusmanilor, totul exista deja. Petru cel Mare isi omoara propriul fiu; Stalin, dupa doua secole, refuza sa negocieze salvarea propriului lui fiu, luat ostatic de germani. Petru inabusa in sange rascoala strelitilor, exileaza oponentii in Siberia; cam toti tarii, de la Alexei Mihailovici, i-au exilat, inchis ori decapitat pe rascolnici, asa cum Ceka a exterminat oponentii reali sau imaginari ai regimului sovietic. Petru cel Mare a daramat singur sistemul politic arhaic al Rusiei, asa cum Gorbaciov a facut-o cu comunismul.
Teroarea de stat, persecutarea necrutatoare a dusmanilor politici, supravegherea strainilor, interzicerea iesirii din tara, interzicerea schimbarii domiciliului – toate exista deja sub tari si se perpetueaza in perioada sovietica, cu semn schimbat. Nu e nimic comunist in Revolutia din Octombrie, ci e doar o schimbare a stapanilor. Astolphe de Custine, care viziteaza Rusia in 1831, vede un stat care spioneaza de aproape strainii, care cenzureaza cartile care intra in tara. Tot ceea ce spune despre Rusia trebuie sa fie laudativ: gazdele lui aproape-i cersesc aprobarea si admiratia. Ca sa paraseasca Moscova, trebuie sa-si publice cu o saptamana inainte decizia, in ziar, si sa primeasca de la politie un pasaport de iesire din tara. Uniunea Sovietica doar continua Rusia tarista.
Ceea ce a avut loc in Rusia a fost o revolutie facuta de comunisti, dar n-a fost o revolutie comunista. Lenin n-a pretins ca a introdus democratia, ci dictatura proletariatului. Ceea ce Lenin avea de facut era suprimarea tarismului, regim feudal, arhaic, dictatorial. Brutalitatea totalitarismului tarist n-a permis nasterea unei opozitii liberale ori social-democrate, ci doar a reactiei anafilactice la tarism, care a fost comunismul. Tarismul trebuia doborat; democratia nu se putea, din pacate, instaura, intr-o tara de mujici analfabeti, de tarani saraci, abia iesiti din serbie.
Lenin nu credea in democratie. Avea toate motivele: Hitler si Mussolini au venit la putere prin alegeri libere. Japonia, stat parlamentar, cucerise mai tot Extremul Orient. Democratia clasica se blocase. Dupa razboi, Uniunea Sovietica isi creeaza o centura de state tampon contra urmatoarei invazii. Era dreptul sau: statele occidentale inchisesera ochii atunci cand Germania nazista se declara dusmanul deschis al comunismului, razboiul ruso-german fusese un razboi de exterminare, nu baletul inofensiv, fara victime, de pe frontul occidental. Hitler dorise sa-i extermine pe rusi si comunismul. De aceea si victoria sovietica a fost revansarda, toxica, brutala. Rusii au introdus propriul lor totalitarism pentru a controla tarile cucerite, pentru a-si crea state tampon, nu din scopuri filantropice. Hitler fusese la un km de Moscova si de Leningrad.
Nici dupa 1991 Rusia nu se democratizeaza, ci devine o oligarhie temperata de serviciile secrete. Rusia nu e mai comunista intre 1917 si 1986 decat fusese democrata inainte si dupa aceste doua date. Rusia a fost absolutista inainte de 1917, intre 1917 si 1986 si de atunci incoace.
Stanga n-a aparut in Rusia in 1917. E o doctrina politica mai veche decat Rusia lui Stalin, cu nuante, cu martiri senini, cu naivi idealisti, cu manipulatori cinici; cu ideologi inteligenti si cu politruci cretini. A afirma ca orice idei de stanga sunt totalitariste, criminale si asa mai departe e naiv sau cinic – e cam ca si cum ai afirma ca democratia de tip american e tot una cu McCarthyismul.
Dreapta
N-am sa incep cu fraze false ca „am si prieteni de dreapta, care…“ etc. Nu cunosc (realmente) nici un roman de stanga. Nu cunosc, n-am cunoscut, nici nu cred ca exista roman comunist (in sensul ceausist al cuvantului) si nici nu cred ca mi-ar placea sa existe. Si cred ca nici n-au existat romani comunisti inainte de 1989, ci doar oportunisti, lipsiti de scrupule in diferite grade.
Am cunoscut oameni de dreapta, de diverse intensitati, de la legionari inversunati pana la liberali soft rozalii; unii articulati, cultivati si cerebrali, altii fara nuante.
Ce-si doreste Mircea Mihaies? Democratie si dialog, desigur! De preferinta dialog – intre Alina Mungiu-Pippidi si Daniel Daianu, avandu-l ca moderator pe Alex. Stefanescu. Asa e mai bine, adevarat dialog. Grupul pentru Dialog Social asta este – dialog intre cei care au exact aceeasi parere. Cu invitati, ca sa diversificam, din UDMR. Un dialog palpitant ar fi intre partidul liberal-democrat si intre partidul democrat-liberal.
Brutalitate si viclenie
Mai veche decat lupta dintre bine si rau, dintre stanga si dreapta, e lupta dintre brutalitate si viclenie.
Brutalitatea se bazeaza pe violenta si forta, pe fizica si aritmetica: doua bombe puternice sunt mai bune ca o bomba medie. Viclenia se bazeaza pe inteligenta; e virala. Statele, organizatiile, ideologiile care se bazeaza pe brutalitate, pe amutirea dusmanilor sau doar a celor devianti pierd, mai devreme sau mai tarziu.
Armatele sunt brutale: terorismul si gherilele sunt viclene, virale. IRA are vreo (tanda pe manda) sapte sute de membri, care hranesc mii de delatori, informatori, agenti secreti, body-guarzi, paznici, fabricanti de aparate cu raze X pentru verificarea bagajelor, operatori de sisteme informatice pentru verificarea identitatii.
Incercarea de a elimina cu totul o idee sau o ideologie e sortita dinainte esecului. Nici un pericol nu poate fi eliminat violent. Cinci sute de milioane de chinezi, aparati de Marele Zid Chinezesc, au fost cuceriti succesiv de mongoli si de tungusi (ultimii au domnit peste ei timp de trei secole).
Kim Philby, Guy Burgess, Donald McLean, Anthony Blunt, John Cairncross au tradat cu placere Marea Britanie fiindca homosexualitatea lor ii marginaliza in societatea britanica. Nu dragostea pentru Stalin, comunism sau proletariat i-a transformat in cartite staliniste, ci frustrarea de a fi mereu marginalizati de sanctiunea tacita a societatii. Totalitarismul societatii britanice (inconstient sau involuntar) in materie sexuala, puritanismul opresiv a declansat subversiunea lor ascunsa. Persecutiile din Portugalia contra evreilor si cele din Japonia contra crestinilor n-au suprimat cultul mozaic din Portugalia sau crestinismul japonez: comunitatile s-au ascuns si au continuat sa-si practice religia, timp de secole.
Atentatul de la World Trade Center a creat o redistributie a veniturilor de tip pur bolsevic: dupa 9/11, sute de mii de someri amarati, fara tel in viata, au devenit body-guarzi, paznici, gardieni, ne pipaie la intrarea in biblioteci, parlamente, aeroporturi, ne spun ca n-avem voie sa luam cu noi mai mult de doua sute de mililitri de lichide. Atentatul a creat mii de locuri de munca, necalificate si calificate (intreprinderi care creeaza scannere cu raze X, sisteme informatice de tratare a datelor personale, detectoare de metale, detectoare de bombe, detectoare de incendii). Atentatorii n-au investit mijloace sofisticate: cursurile de pilotaj li le-au predat americanii, avioanele erau americane, turnurile la fel. Musulmane au fost doar ura si logistica.
Nu-s atat de importante deosebirile dintre dreapta si stanga, cat cele dintre totalitarism si democratie. In democratie, cei din partidul opus nu sunt declarati cadavre putrefacte, cinici, nesimtiti, tolomaci, scelerati. A-i declara pe cei de alta parere a fi sub-umani e un linsaj verbal, care-l preceda pe cel fizic.
Democratia fara dialog e posibila: poti scrie despre subiecte economice, sociale si politice fara sa citesti sau sa citezi ceea ce zic cei din partidul celalalt. Democratia fara adversari de opinie e factice. Americanii au incercat sa faca democratie selectiva in Irak: sa fie democratie, desigur, dar fara partidul Baath, si, desigur, fara partide americane. In curand vor fi cinci ani de cand democratia selectiva impusa din afara a provocat doar razboi civil.
Dupa 1990, CIA isi pierduse obiectul muncii, supravegherea URSS si a spionilor sovietici. Si atunci, pentru a nu-si pierde resursele bugetare si personalul, si-au inventat un nou dusman, terorismul islamic.
Exista doua feluri de lupta contra terorismului islamic, lupta armata si cea mediatica. Despre lupta fizica si informativa nu e nimic de spus, se ocupa de ea armate, politii si servicii secrete. Interesanta e lupta mediatica: pentru a anihila dusmanul, el trebuie dezumanizat. Teroristii islamici, ne spun ziaristii, sunt irationali, nu judeca la fel ca noi – si prin urmare sunt sub-umani. Nu se poate discuta cu ei. Ei n-au nici un mesaj. Putem doar sa ne supunem lor sau sa-i distrugem.
La fel procedeaza si Mircea Mihaies. Apar in presa niste tipi care apara teze de stinga? Oare ce spun? Ce cred ei? Ce vor? Mircea Mihaies iese pe poarta sa vada. Aha, asta fusese.
– Ce-i afara? intreaba careva.
– Nu-i nimic, zice domnul Mihaies. Sunt niste lachei ai stalinismului, niste cripto-comunisti nostalgici dupa Lenin, aventurieri escroci, niste estropiati ghetoizati cu masele stricate, ciomagari ai lui Che Guevara, scarna lobotomizata, tolomaci scelerati, propagandisti ai lui Vladimir Ulianov.
– Atunci n-ai cu cine discuta.
– Nu, domne, zice domnul Mihaies. Astia vor sa ne puna calusul in gura.