Bomboana locuibila
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
O admirabila evocare a lui Radu Petrescu publica „Miscarea“, excelenta revista de la Bistrita. Bune articole, cronici, note memorialistice semneaza Mihai Dragolea („Telefonul de gheata“), Virgil Ratiu („O filosofie de jurnal“), Alina Petri („Antimemoriile sau dimensiunea profunzimii la Radu Petrescu“). Un interviu de mare interes cu sotia scriitorului, Adela Petrescu, a realizat Nicolae Vrasmas.
Intr-un „portret in timp“ alcatuit pe baza jurnalului din „Ocheanul intors“, polivalentul Ion Moise (jurnalist experimentat, eseist plin de farmec si memorialist abundent, dar mai presus de acestea, romancier demn de maxim interes in cele cateva romane publicate) evoca exilul benevol din apostolatul transilvanean al lui Radu Petrescu intre anii 1951-1954. „Pentru bistriteni – scrie Ion Moise – prezinta un mare interes pentru ca in mai toate paginile se regasesc note, observatii dar mai ales excelente descrieri ale peisajelor din preajma localitatilor Petris, Dipsa, Prundu Bargaului si Bistrita“. Rafinatul prozator „este pur si simplu fascinat de frumusetea traditiilor populare din zona cuprinsa intre cele patru puncte cardinale ce alcatuiesc un nucleu reprezentativ al Ardealului… Acorda aceeasi atentie atat portului si jocului romanesc, cat si dansului si costumatiei sasesti, urmarite in special la diverse festivitati, pe scena caminelor culturale din Satu Nou sau Prundu Bargaului. Pe „saste“ le compara cu olandezele…“. Printre cele mai interesante observatii facute de Ion Moise sunt acelea referitoare la functia protectoare a spatiului inconjurator resimtita de Radu Petrescu in timpul „exilului“ sau ardelean. Sunt numeroase note in jurnal in care peisajul strabatut de autorul lui „Matei Iliescu“ se inchide in mici oaze de liniste, paradisuri protectoare ce-i furnizeaza scriitorului un cert confort interior, valorificat amplu exact in perioada acestui fericit exil. „In conditiile locuintei din Petris – noteaza Ion Moise – la lumina lampii cu gaz si la soba de plita alimentata cu lemne, Radu Petrescu traduce din latinul Sallustius ori citeste in original pe Rimbaud, Rabelais, Flaubert, V. Hugo, da citate in franceza din Moliere, Corneille, Voltaire, face ample analogii intre Balzac si Homer, emite judecati despre Proust, despre Croce sau Gabriele d’Annunzio, citeaza in italiana versuri din „Ierusalimul eliberat“ de „Torquato Tasso“, din Infernul lui Dante, dar si din Eminescu, Caragiale, Creanga, Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Calinescu s.a. Eruditia sa impresioneaza, e de-a dreptul savanta… seara se arata preocupat de plastica marilor pictori ai lumii: Michelangelo, Giotto, Van Gogh, facand de fapt un periplu de la Renastere pana la expresionismul si pointilismul francez, demonstrand o informatie larga si o veritabila competenta de specialitate. Aidoma sunt si comentariile cu privire la muzica lui Berlioz, Beethoven sau Mussorgski. Radu Petrescu e un adevarat spirit renascentist“. Cum vedem, au loc vaste excursii culturale in geografia lumii petrecute intre peretii uneia din cele „cateva case albe, ascunse in arbori, pe niste pajisti inchise cu scanduri late de brad, spongioase de vechime, batute longitudinal pe stalpi scunzi, intr-o liniste de cimitir curat sau de manastire“ – cum scrie chiar autorul „Sinuciderii din Gradina Botanica“ in paginile de jurnal de la Prundu Bargaului…
Oricata mandrie locala ar putea hrani orgoliul provinciei evocate in termeni admirativi in jurnalul lui Radu Petrescu, trebuie totusi sa obserbam ca nu-i vorba, in flatantele lui note pe marginea specificului local, despre un elogiu al primitivitatii si stravechimii de dragul lor. Acest „spirit renascentist“, cum il califica pertinent Ion Moise, gaseste in „locuinta din Petris“ un echivalent al camerei cu peretii de pluta a lui Proust ori al chiliei de o austeritate calugareasca din foisorul lui Arghezi de la Martisor, al podului fara scara (nacela criticului!) din locuinta lui G. Calinescu de pe Vladescu sau al odaitei „cu perdelele lasate“ si „masa de brad“ a lui Eminescu: toate acestea sunt reductibile la celebrul si mereu controversatul „turn de fildes“ al marilor creatori. Intr-un anume fel, fericitul exil transilvanean al lui Radu Petrescu a fost chiar turnul lui de fildes…
Cel mai formidabil „inventar“ al formelor spatiale pe care le ia „turnul de fildes“ in imaginatia si existenta aievea a scriitorilor il gasim in capodopera disidenta a lui Valeriu Cristea, „Spatiul in literatura“. „Dizidenta“, pentru ca acest mare critic a gasit cea mai ingenioasa modalitate de a vorbi (scrie) liber si pe larg despre turnul de fildes intr-o perioada in care respectivul turn era strict interzis, abrogat multa vreme din legislatia literara. In admirabilul sau jurnal din „Bagaje pentru paradis“, Valeriu Cristea adauga inventarului de „turnuri“ una din cele mai bizare, fascinante si neverosimile intruchipari fantasmatice ale acestuia: „Cat de mult am regretat in timp ce lucram la «Spatiul in literatura» ca nu pot folosi un exemplu anume – ce ma urmarea staruitor – din Dumitru Tepeneag, interzis pe atunci. In una dintre prozele sale din tinerete, Tepeneag descoperea un original spatiu inchis acolo unde – cu siguranta – nimeni nu s-ar fi asteptat: in cavitatea unor bomboane fara miez, cu pereti ca de sticla, grosi, translucizi, filtrand lumina zilei in functie de culoarea lor, roza, verde, portocalie… A locui intr-o bomboana parfumata, a privi lumea dinlauntru, prin fereastra peretilor ei, a te scalda in toate nuantele spectrului cromatic – ce voluptate ! Si ce inedita si fascinanta varianta de spatiu inchis ocrotitor… Scriind cartea despre «Spatiul in literatura», am inghitit nu o data in sec, am salivat, gandindu-ma la bomboanele locuibile ale lui Dumitru Tepeneag“.
Un eseu despre „bomboanele locuibile“ ale scriitorilor este fascinant. In fond, de ce cauta Radu Petrescu – prozator pretuit superlativ de Valeriu Cristea – „locuinta din Petris“ cu lampa ei cu gaz si soba de plita? Si de ce ravneste criticul la „bomboanele locuibile“ ale lui Tepeneag? In realitate, cele mai grele razboaie se duc pe hartie. In ele scriitorul este si vanator si vanat, si autor si personaj, si glont si tinta: se afla singur, neocrotit in centrul bataliei, expus ca Pierre Bezuhov in campul de la Borodino. Spatiul inchis ocrotitor evocat de Radu Petrescu si atatia altii, acea zona mitica de protectie despre care scrie Valeriu Cristea in capodopera sa sunt reflexe paradigmatice ale acestei dificile situatii (expuneri) a oricarui scriitor autentic in universul lumii si operei lui. Despre el e vorba si in numeroase randuri din „Ocheanul intors“ al lui Radu Petrescu unde, sa nu ne lasam inselati, Petris si Prundu Bargaului, Dipsa ori Bistrita sunt niste nume relativ conventionale, simboluri ale celor mai intense si tainice nazuinte nutrite de spiritul creator „renascentist“ al scriitorului ce-si duce, oriunde, propriile lui razboaie: la lumina lampii cu gaz ori la gura sobei, ca „veselul“ Alecsandri, sau in putul de mina din care Rebreanu iese dimineata ca minerul din sut, „beat de munca“, cum il vede Tudor Vianu. Casa din Petris cu „linistea ei de cimitir curat sau de manastire“ este, in fine, bomboana locuibila a lui Radu Petrescu, pe care scriitorul ar fi carat-o in spate, ca melcul, oriunde s-ar fi dus.