Despre gropi si ispite
articol aparut in Cultura, nr. 89 din 2007-09-20» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
A reinceput, „cu zgomot si furie“, in paralel cu inundatiile, marele circ de toamna. Acum, dintr-odata, toti cunosc nevoile reale ale tarii. Si competitorii, indiferent de culorile drapelelor sub care lupta, le vor tine minte pana la sfarsitul spectacolului. Un prilej in plus sa se spuna adevaruri pe care lumea le stie si le cunosteau demult chiar si cei ce au iesit cu ele la razboi. S-a strigat ca toate resursele energetice ale tarii apartin companiilor straine, ca, in fapt, nu s-au privatizat, ci au fost, intr-un fel, donate. Realitate incontestabila, numai ca, la randul nostru, nu putem sa nu ne intrebam unde erau in timpul respectivelor privatizari autorii acestui semnal de alarma? Unde erau cei ce au ingaduit degradarea inadmisibila a scolii, reformele nesfarsite, aiuritoare din Invatamant si Sanatate si, mai ales, cu ce proiecte au venit acestia in afara de acela de a se autopropune in diverse functii? De ce banii de la U.E. au ramas neatinsi, in timp ce localurile gradinitelor sunt insuficiente, iar multe scoli arata mai rau ca dupa o catastrofa naturala? Altadata nu existau bani, acum, cand acestia prisosesc, nu sunt oameni care sa-i manuiasca. Si, printre multe altele, ar mai fi un mister: cum izbutesc, oare, acesti minunati gospodari ai patriei, cand merg, spre casa ori la locul de munca, sa evite cele 235 de gropi principale de pe bulevardele capitalei? Nu le vad sau, de dragul partidului care se ingrijeste de existenta gropilor, se simt datori sa le suporte? De ce, in toate cate se petrec in tara noastra, sunt ocolite inteligentele si profesionistii, bunii cunoscatori ai lumii spre care tindem? Si de ce: „prost, dar de-al nostru“, continua sa aiba o trecere mai mare chiar decat in vremea Raposatului? Si ar mai fi cateva nedumeriri, dar acum imi vine in minte intrebarea unui cititor care imi face reprosuri ca imi pierd si eu vremea cu politica, deoarece la noi toata lumea scrie, lupta sau urla. Cei mai multi sunt de meserie suporterii unui partid, ai unei echipe de fotbal sau ai modelelor ce li se pare ca ii reprezinta. Asa-zisele modele dicteaza ce e bine si ce e rau. Ele au fost delegate sa-i reprezinte si, prin urmare, suporterii inghit hrana gata mestecata. „Toate textele despre politica – imi spune cititorul meu – nu valoreaza nici pe departe cat o pagina reusita de proza. Nu te-ai vindecat de candoare? Din experienta anilor prerevolutionari n-ai invatat nimic? Cine a luptat pentru libertate si cine profita de ea?“ Cu patru ani in urma o intrebare asemanatoare m-a provocat in asa masura, incat i-am raspuns printr-o carte: „Tentatia risipirii“. Despre viata in interiorul unui cosmar am scris la timpul potrivit, in anii aceia, si va mai trebui sa scriu daca timpul va fi generos cu mine. Sigur, stiu prea bine ca a venit demult momentul sa aleg ceea ce e mai important. Ma gandesc insa ca atunci cand toata lumea vorbeste o limba esti obligat, la orice varsta, sa o inveti si tu, iar limba pe care o exerseaza un popor intreg este, chiar daca foarte primitiva, limba politicii. Deocamdata, pentru marea majoritate cartile sunt precum resursele naturale ramase necunoscute in adancurile pamantului. Daca vrem sa existam si sa ne afirmam, va trebui obligatoriu sa recurgem la ele. Sa ne reintoarcem la ele, mai exact.
Cu atat mai mult, cu cat stim bine prin ce am trecut. Ignorarea cartilor sau interzicerea lor sunt simptomele unei boli inspaimantatoare. Dar un curent de simpatie in favoarea cartii il pot crea chiar si cativa oameni de dragul carora trebuie sa scriem. Mirarile nu sunt suficiente si nici bascalia. Sa ai acces la o lume intreaga, sa ai posibilitatea de a comunica imediat cu oricine, sa existe numerosi specialisti dispusi sa te ajute, sa ai si bani, dar sa optezi pentru izolare, pentru mentalitatea de pestera nu e deloc in regula. Marguerite Yourcenar spunea: „Daca sunt citite cartile mele si daca au efect asupra unei persoane, una singura, si o ajuta cumva, fie si pentru o clipa, ma consider utila“. In partea noastra de lume, supusa tuturor seismelor, exista insa adevaruri, fapte si intamplari pentru care sunt necesare unitati de masura diferite de ale literaturii, si ele trebuie spuse imediat, pe loc, cu toata energia. Literatura are alta relatie cu timpul. Iar noi, romanii, suntem dintotdeauna in situatia de a recupera. Momentele bune din istorie au fost rare si de multe ori nu le-am exploatat cum ar fi trebuit. Fireste, anii ce vor veni nu vor putea fi ai analfabetilor, ai gorilelor spirituale, chiar daca, in clipa de fata, ar parea ca traim intr-un mediu creat anume pentru ei. De fapt, cei ce scriu trebuie sa traiasca in trei timpuri concomitent: ieri, azi si maine. Iar experienta noastra arata ca, la noi, trecutul copleseste adeseori orice initiativa referitoare la viitor. Are o cumplita forta de gravitatie. Pentru un scriitor adevarat, scrisul este o meserie, dar si o obligatie morala fata de comunitatea careia acesta ii apartine. In acest spatiu care nu prea cunoaste respectul pentru valori si unde recunostinta este doar un cuvant din dictionar, victoriile raman un fel de combustie interna. In anii despre care multi vorbesc fara sa-i cunoasca, si mult mai multi incearca sa-i imite, era si mai greu. In extraordinarul sau Jurnal… I.D. Sirbu citeaza o observatie a lui Aurel Baranga: „In cultura, domnule, noi nu admitem decat romani prosti sau foarte prosti, cu conditia sa fie cat mai mari lichele!“ Acum avem destule lichele, dar si libertatea de a spune ce credem si de a comenta aberatiile lumii in care traim. Daca nu suntem atenti, n-ar fi exclus ca maine, cu tot dreptul nostru de a spune ce credem, sa nu mai avem unde publica. „Mogulii“, ar spune un celebru personaj. De aceea, oricat ar fi de absurda clasa noastra politica, e bine sa nu o scapam din ochi. Ani in sir, nu numai comentatorii, ci si oamenii de rand se intrebau cu uimire cum a fost posibil sa apara dictatorii pe care i-am avut? Unii dintre dictatori erau prea comici spre a fi luati in seama, altii pareau lipsiti de importanta sau aveau vicii care ii faceau simpatici in ochii electorilor. Si, iata, nici dupa atatia ani nu reusim sa conturam dimensiunile calamitatilor pe care a trebuit sa le suportam din cauza lor! Si cand te gandesti ca alte copii ale acestora circula nestingherite, sunt simpatice chiar si cand zgaltaie portile Dictaturii!