Despre morti, numai bine! (II)
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura » sertar
Autor: Niculae Gheran
Desi luptator, angajat continuu pe un front deschis sau subteran, lui Mircea Zaciu nu-i placea sa piarda. S-ar putea spune ca nimeni nu se bucura cand i se naruie un vis, numai ca lui, mai mult decat altora, ii ramanea un gust amar dupa o infrangere, cautand si gasind explicatii nu doar in strategia „dusmanului“, ci si in tradarea sau pasivitatea unor prieteni. Asa se face ca si dupa asezarea sa definitiva in Germania, nu contenea sa reproseze chiar si celor mai apropiati colaboratori din colectivul „Dictionarului Scriitorilor Romani“ – e vorba de Aurel Sasu si Marian Papahagi, plecati cu burse in S.U.A. sau Italia – scurtcircuitarea lucrarii. Eu insumi nu scapasem de insistentele sale. Nu uit ca, dupa aparitia primelor tomuri din tripticul biografic „Rebreanu“, am abandonat redactarea ultimului volum, „Glorie si amurg“, pentru a scoate la suprafata marii „D.S.R.“, scufundat mai intai de autorii ce intarziau in mod repetat predarea articolelor.
Nu-l puteam refuza, flatat fiind si de marea incredere ce-o manifesta constant in prietenia noastra. Nu mai departe, aflandu-ma in sanatoriul de nevroze din Predeal, imi scria, intre altele, din Cluj, la 29 iunie 1980: „De cand ai fost internat si ai parasit Bucurestii, ma simt foarte rau ca nu te mai pot vedea si nu putem sa ne intalnim ca alte dati, intalniri care-mi faceau atata bine si ma remontau totdeauna. De alta parte, faptul ca te-ai imbolnavit m-a afectat enorm. Nu-ti inchipui cat de mult si de des ma gandesc la Dumneata, scump prieten, cu care puteam discuta orice, la care gaseam totdeauna un sfat intelept si experimentat si care m-ai ajutat de atatea ori sa ies din impasurile mele. Nu-ti mai spun ca pentru «Dictionar», absenta Dumitale e pentru mine aproape fatala. E ca si cum mi s-ar fi taiat mana dreapta. Nu cred si nici nu pot concepe sa mai pot scoate versiunea noua fara ajutorul Dumitale.“
Nu puteam sa nu intru in joc, desi calvarul n-avea cum sa se opreasca, reamintindu-mi dictonul „Errare humanum est, perseverare diabolicum!“. N-o spun cu cinism, ci ca unul care, atunci si mai tarziu, m-am aflat pe aceeasi baricada. De altfel, nici n-aveam cum, atata vreme cat si colectivul clujean ma adoptase cu toata experienta anterioara, preluand structura si normele dictionarelor initiate de mine la Editura Stiintifica si Enciclopedica, colectie in care, pana la „D.S.R.“, aparusera „Scriitori francezi“, „Scriitori greci si latini“, ba chiar si „Scriitori romani“, cu participarea acelorasi coordonatori.
La vremea respectiva, toti ce ne aflam pe aceeasi corabie – ma refer la anul 1978, cand aparuse volumul „Scriitori romani“, mostra de indiscutabila seriozitate a viitorului „D.S.R.“ – suportasem loviturile din umbra ale micilor confrati de breasla, deveniti mari ispravnici multilateral-dezvoltati, in virtutea zicalei: „in tara orbilor, chioru-i imparat“. Obisnuiti sa li se spuna „Maestre“ in administratia de stat si de partid –, de altfel, ca si acum –, le-a cazut tavanul in cap, cand nu s-au gasit in paginile „Dictionarului“. Complotul mediocritatii avea sa aplice mai tarziu chitanta libertatii de gandire ce ne-o asumasem in selectarea valorilor. E stupid sa dai astazi vina pe „cabinetul 2“ de la C.C. al P.C.R., unde dormita o tata care, certata cu alfabetul si tabla inmultirii, abia putea face fata obligatiilor sale „academice“, altele decat cele literare. Trist, dar adevarat: loviturile au venit, pe intuneric, din interiorul breslei scriitoricesti, de la poetii si prozatorii „cu scazamant“, cum ii denumise candva Tudor Arghezi. I-as nominaliza, daca intre timp unii din ei n-ar fi murit, platind cu lungi suferinte trecerea pe alte taramuri. Dumnezeu sa-i ierte (ca are ce ierta)!
Fiind, la randul meu, intr-o structura de stat – supusa prin definitie „dispozitiilor superioare“ –, puteam fi intrebat, atunci, ca si acum, unde mi-a fost locul, daca am avut vreo optiune diferita de cea „oficiala“. Pana la „Judecata de Apoi“, imi ingadui sa reproduc dedicatia lui Mircea Zaciu pe amintitul volum:
„Lui Niculae Gheran, prieten al nostru prin toate intemperiile acestui «Dictionar», fara ale carui nopti albe aceasta carte n-ar fi aparut, dragostea frateasca si recunostinta lui Mircea Zaciu.“
(Dedicatie contrasemnata de Aurel Sasu si Marian Papahagi, care o si dateaza: „24 ianuarie '79 – ziua Unirii cu Bucurestiul.“)
Judecand cu mintea de azi, atunci era momentul „sa ne ridicam de la masa“. intr-un fel, recuperaseram partial „capitalul“ investit. insusi Mircea Zaciu se obisnuise cu gandul de a stopa orice efort suplimentar. Poate si pentru faptul ca se baza pe tenacitatea lui M. Papahagi si A. Sasu, mai putin sceptici. Cert e ca alerta avea sa continue, timpul sa se risipeasca, precum banii jucatorilor de carti, pierduti aiurea, in speranta continua a cartoforilor de a-si reface buzunarul.
Ce-a urmat se stie. Deopotriva din paginile introductive ale „D.S.R.“ si, mai ales, din informatia lui Mircea Zaciu din „Jurnal“, excesiva, as zice obsedanta. Cel putin in raport cu alte aspecte de viata, trecute pe planul doi.
Amintesc, totusi, doua momente definitorii pentru relatiile mele cu Mircea Zaciu si colaboratorii sai. Cand, dupa esecul multor memorii, audiente si pertractari sterile, sustinute de clujeni, oficial si in particular, s-a hotarat topirea zatului celor doua volume din „D.S.R.“ – ucaz primit de la comitetul de Stat pentru Cultura si Arta –, am refuzat sa intocmesc traditionala „motivare“ si, cu atat mai mult, s-o semnez. Nu era un act de curaj deosebit; cu putini ani in urma, cand miscasem la fel in front, ma pomenisem, peste noapte, din conducator al intregului sector editorial, un simplu redactor. Sa fi vrut cineva si n-avea cum sa ma retrogradez mai mult. Asa se explica de ce C.S.C.A. a fost nevoit sa-si motiveze singur decizia, aproband-o tot el in acelasi timp. Dosarul, recuperat ulterior de Aurel Sasu si reprodus partial in „D.S.R.“, este elocvent in aceasta privinta. Mai mult decat atat: inainte de topirea zatului, am cerut, impreuna cu Gheorghe Pienescu, pe propria noastra raspundere, sa se efectueze in tipografie toate interventiile autorilor pe vechile „spalturi“, modificari extrem de numeroase, cu gandul de a obtine un nou rand de „pagini“, curate, martor sentimental (si nu numai) al anilor pierduti in van. E de notorietate ca, abia dupa aceea, zatul, refacut, s-a dat la topit, spre uimirea directorului de tipografie, Manole, care anterior ma luase in serios, impresionat, poate, si de barba alba a colegului Pienescu.
Din acel moment, recunosc, n-am mai facut nimic. Nu e vina mea, ca in timp ce „pacientul“ se afla la morga, rubedeniile lui mai umblau cu aspirine in buzunar, in speranta obtinerii unui medicament miraculos in spiteria lui Gogu Radulescu
Un alt moment, nicaieri amintit, priveste intalnirea mea cu Mircea Zaciu, dupa cele petrecute in decembrie 1989. Prilejul ni l-a oferit intaiul Congres al Uniunii Scriitorilor, tinut in noile conditii. Cum intre timp fusesem ales redactor-sef la Editura Stiintifica, i-am propus pe loc tiparirea dictionarului „asa cum e“, cu valoare de document. O editie populara, in tiraj mare, urmand ca altele, ulterioare, sa fie imbunatatite, prin marirea glosarului si aducerea la zi a datelor. S-a uitat la mine, fara sa se pronunte in vreun fel, adaugand, dupa cateva secunde: „Vorbeste cu Marian“. Papahagi era si el la conclav, nu insa si Aurel Sasu. N-a trebuit sa-i aduc nicio argumentare suplimentara. A preluat propunerea din zbor, intelegand perfect avantajele intreprinderii. Dupa o scurta discutie in trei, am convenit sa ne revedem la editura, dupa Congres, ceea ce s-a si intamplat.
Cum primele volume erau incheiate, am intocmit contractele de rigoare, am achitat drepturile cuvenite celor trei coordonatori (nu-mi amintesc procentul), urmand ca vechile pagini tipografice, dinaintea topirii zatului, sa fie date iarasi la culegere. Era miscarea cea mai simpla, ce nu anula defel alte formule de editare in viitor.
Animat de cele mai bune intentii, Mircea Zaciu a renuntat, totusi, la ispita formulei comode propuse de mine. Argumentele sale: „Daca tot avem, in sfarsit, libertatea de a decide singuri soarta «Dictionarului», n-are rost sa nu profitam de situatia creata, adaugand la repezeala scriitorii de peste hotare – cum este cazul Monicai Lovinescu, Virgil Ierunca, Stefan Baciu – si a celor socotiti pana mai ieri «nongrata», de tipul Nichifor Crainic sau Radu Gyr. Pe acestia din urma ii mai avem «facuti», dupa vechile glosare. Mai dificil e cu cei din afara granitelor. Dar nu-i o problema: personal ma voi ocupa de cei din spatiul european, minus zona italo-spaniola, de care se va preocupa Marian (el preluand si zona sud-americana), iar Aurel pe cei din America.“ (Lasa ca, in dorinta cuprinderii scriitorilor romani de pe tot mapamondul, au fost uitati cei de peste Prut, promitandu-se ca vor fi inclusi intr-o „Addenda“ – ce va aparea la Pastele cailor.)
Contrar asteptarilor, completarile n-aveau sa se faca „la repezeala“, coordonatorii insisi fiind adesea plecati din tara sau dobandind noi responsabilitati in valul transformarilor de dupa 1990. Dar s-au facut. Numai ca paharul nu fusese baut pana la fund.
Ulterior, mai precis in toamna lui 1992, Mircea Zaciu vine la mine entuziasmat, dupa o discutie purtata cu Augustin Buzura, numit intre timp presedinte al Fundatiei Culturale Romane. ii stiam prieteni la toarta si n-aveam motive sa ma indoiesc de cele rostite: „Dom’ Niculae, am aranjat cu Gusti o treaba formidabila. E dispus sa ne publice repede tot «Dictionarul», in conditii de lux, pe o hartie exceptionala, cu multe ilustratii si bine platit. Dispune de conditii fara echivalent in toate editurile din tara si, in plus, ne traduce in mai multe limbi de circulatie, pentru propaganda culturala in strainatate. Vezi cum aranjezi treburile in editura si vino cu noi mai departe pe aceeasi corabie.“
Repet, numai prietenia celor doi clujeni, proverbiala in tot targul, m-a indemnat sa accept transferul solicitat. (Cum afirmatia poate fi contestata de ucenicii lui Gutenberg, ii informez ca am pastrat in copie toate documentele semnate de Mircea Zaciu catre Fundatia in cauza, clauzele impuse de el, intre care si prevederea „Avand in vedere ca dl. Niculae Gheran a avut un rol decisiv pe tot parcursul elaborarii lucrarii, pozitia de coordonator lexicograf va fi pastrata si in conditiile actuale, ea fiind specificata ca atare si remunerata in consecinta“.)
Am simtit nevoia acestor note, pentru ca cititorii sa priceapa si mai bine dezamagirea ce se degaja din ultima epistola primita de la Profesor, cu mai putin de patru luni inaintea neprevazutului si neasteptatului sau deces.
Am acasa aproape 70 de epistole semnate de cel pe care, in ultimii ani, nu-l prea mai vazusem, deprins cu gandul ca se afla undeva departe, in Germania. Daca mai scormonesc prin alte mape si sertare, numarul lor ar spori. Ma pierd in lectura lor si, pe nesimtite, uit ca ele apartin unui om disparut, cunoscut cu trei decenii in urma, timp in care ma obisnuisem sa-l vad si sa-l aud, punand mereu tara la cale, chiar daca povestea „Dictionarului“, rostogolita caleidoscopic, devenise o marota de care nu mai scapam in vreun fel. Totul parca s-a petrecut ieri. Si ma inspaimant la gandul ca maine-i mai aproape…
Pana atunci, poate ca n-ar fi rau sa imbogatesc istoria „Dictionarului“ cu documente mai colorate decat cele din dosarul de carte, reprodus in tomul din 2005. In multe privinte, corespondenta cu Mircea Zaciu se ridica pe-alocuri peste relatarile sincopate din „Jurnal“-ul sau. Recitesc scrisorile din arhiva personala si ma intreb, in locul posibilului cititor de maine: cine sa fie oare „fufele“ din redactia Editurii Enciclopedice si Stiintifice, de care ma implora sa-l scap cand pregateam primele doua tomuri? Cum se face ca de una din ele n-avea sa scape la Fundatia Culturala Romana, plangandu-se de dansa si in scrisoarea catre Augustin Buzura, din 29 noiembrie 1999? (Vezi „intoarcerea invinsului“, p. 376.) Cum se explica faptul ca, dupa pregatirea in comun a primelor doua volume, am „disparut“ la inghesuiala pe ultima suta de metri a procesului redactional, mai abitir decat un portofel sterpelit in tramvai? Cum arata ultimele doua volume, in raport cu glosarul stabilit impreuna cu Mircea Zaciu, dupa intense confruntari de opinii? Sa se fi razgandit post-mortem in privinta ierarhiei de valori, sa fi revenit asupra vechilor clasificari la masa de spiritism?
Dar, la urma urmei, ce conteaza? Zanc boxeaza si Tatulici croseteaza!