Un revoltat metafizic pentru Auschwitz
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Societatea Benjamin Fondane (a carei existenta se reflecta in numeroase colocvii si, mai ales, in ofertantele „Cahiers Benjamin Fondane“, publicatie condusa tot de Monique Jutrin) este, poate, forma cea mai vizibila prin care se manifesta, incepind cu anii ’90, interesul pentru opera acestui poet in raspar cu vremurile. Un act recuperator scoate din intuneric o figura pe care literatura romana a pierdut-o, dar care i-a fost smulsa si culturii franceze, in care alesese sa existe, de una dintre bolilele cele mai grave al istoriei.
Cartea lui Olivier Salazar-Ferrer, profesor de literatura la Glasgow si unul dintre exegetii cei mai asidui ai lui Fondane, se inscrie in acelasi demers, care vrea sa explice si sa valorizeze o opera care este mai degraba en miettes, in ciuda unitatii de viziune. Cat despre locul ce-i revine in literatura noastra poetului nascut la Iasi intr-o familie de evrei si plecat la Paris destul de devreme, analizele lui Mircea Martin si Ion Pop raman cele mai relevante. Monografia publicata la OXUS, in colectia ce se apleaca asupra artistilor romani ale caror destine au fost decise la Paris, colectie ingrijita de Basarab Nicolescu, nu ofera numai un portret al intregului artist-opera, ci si o meditatie vie, usor de urmarit, asupra devenirii unei constiinte nelinistite, care s-a manifestat existential (deci cultural y compris) sub aripa intuncata a acelei malaise din care a inspirat intens spiritul tulbure al culturii anilor ’20 – ’40, sa zicem, asa cum se arata si se facea ea la Paris. Ar mai fi de observat ca, desi ii apartine unui admirator declarat, unui pledant neobosit, studiul publicat anul trecut si in romana nu uzeaza de vreo retorica vetusta a persuasiunii. Discursul explicativ-interpretant nu este in niciun caz o demonstratie agresiva care iti spune ce trebuie sa „intelegi“ din opera lui.
Urcand pe fir cronologic, monografia nu se dezvolta din biografism sau din vreun sociologism simplificator. Tonul temperat avantajeaza o naratiune critica despre drumul poetului spre un loc dintr-un habitus destul de complicat, precum si lectura contextuala la scrierile sale, de la primele poezii la textele maturitatii („Rimbaud le voyou“, „La conscience malheureuse“, „Faux traité d'esthétique“, „Ulysse“, „L'Exode“, „Rencontres avec Léon Chestov“, „Mal des fantômes“, „L'homme devant l'histoire“.). Accentul cade pe formarea unei identitati artistice si umane, obiect asupra caruia autorul reflecta comprehensiv, fara sa cada in vreo falsa obiectivitate scortoasa, dar evitand si tonul apasat empatic ce a compromis destule studii monografice.
De la primele zile petrecute ca bibliotecar in locuita lui Rémy de Gourmont, unde ii cunoaste pe Sestov si Jules de Gaultier, pana la ultimele zile traite in lagarul de la Auschwitz, se intinde o revolta impotriva gandirii dominatoare, a prezentului si a trecutului, a carei substanta este inseparabila, pe de o parte, de iudaismul asumat, si de filozofia lui Sestov, pe de cealalta parte. Germenii ei existau inca din vremea grupului „Insula“ care a functionat la Bucuresti. Erau germenii unei „confruntari tragice cu antonomiile umane si, in primul rand, cu rationalizarea lumii.“. Acestia sunt principalii termeni cu care comentatorul descrie atitudinea lui Fondane fata de traditia poetica si de cea filozofica, dar si contributia lui efectiva, ce urmeaza intalnirii cu Sestov si convertirii la filozofie: „incetul cu incetul va capata profunda convingere ca rationalitatea a distrus existenta, a tulburat limbajul, a inversat lumea conceptelor si pe cea reala, a negat persoana cu ale sale contingente, cu a sa irationalitate si sete de infinit, si a ucis intr-un fel, rational, pe Dumnezeul din Biblie. A-l urma pe Sestov inseamna deci, in acelasi timp, a intra intr-o violenta lupta pentru a restaura drepturile existentei pierdute si a reabilita o dimensiune religioasa, cat se poate de straina dadaismului.“ Radicalitatea unei astfel de misiuni, vizibila cel mai bine in „Constiinta nefericita“ si in „Fals tratat de estetica“, propovaduind o poetica a revoltei axata pe „criza realitatii“, aduce adeziunea la disidentii suprarealismului (Tzara, Artaud etc.), care resping politizarea. Accentuand toate formele de creatie prin care s-a manifestat Fondane – poezie, filozofie, dramaturgie, scenaristica, regie de film – ca expresii ale unui spirit polemic deloc conciliant, care a chestionat statutul ontologic al poeziei, a contestat initial rolul angajamentului politic al artistului (polemizand cu suprarealistii) si a combatut intens alienarea etica a eului, revendicandu-se de la linia Pascal-Nietzsche-Kierkegaard, autorul nuanteaza vigilent côté-urile. Aceste dimensiuni apartin unui proiect de asamblu, sfidator, familiar cu gandirea care a dus la principiul tertului inclus al lui Stefan Lupascu, si el la Paris. Demontarea credintei in posibilitatea lirismului in poezie este legata de ideea unui Dumnezeu existential subversiv. Iata cum il descrie monograful nostru, accentuand relatia lui cu viziunea sestoviana si critica existentialista: „Lipsit de caracteristicile pe care teologia dogmatica sau rationala i le-a atribuit cu intelepciune de la Sf. Augustin la Leibniz, nu mai este decat o entitate negativa a carei atotputernicie nu mai este echilibrata de atributele gnoseologice si morale. Arbitrar si de neinteles, dincolo de bine si de rau, este un Dumnezeu groaznic de care nu te poti apropia decat in incercare.“
Angajamentul impotriva fascismului, vazut ca efect al victoriei „ratiunii desacralizante“, este opozitie fatisa, cum bine se vede in „Appel aux étudiants“, sustinut in 15 decembrie 1934, in timpul congresului de la Paris al studentilor romani din strainatate: „Mai intai, inainte de toate, ofensiva fascista trebuie impiedicata; stim ca este iminenta; ii cunoastem rolul distrugator: proclamarea saraciei ca ideal, inchiderea frontierelor, falsificarea monedei, trocul primitiv reintrodus, epoca pesterilor nu e departe; nu mai asteptam decat inchizitia, supliciul focului, sclavagismul, arbitrariul: iata programul fascismului de maine calare pe razboiul international de maine. (…) O activitate izolata de scriitor, plina de autonomie interna, m-a facut sa cred pana de curand ca opera de arta trebuie sa ramana in afara mizei fortelor sociale. Astazi libertatea de gandire, chiar posibilitatea operei de arta sunt puse in carantina; cum ar putea un scriitor sa nu se intereseze de rezultatele unei lupte care-i pune in pericol propria soarta? Identificam deci cu tarie dreptul scriitorului la libertate si dreptul individului la viata.“ in 1943, Benjamin Fondane este deportat la lagarul de la Drancy, impreuna cu sora lui. De acolo ii trimite „Le mal des fantômes“ lui Jean Ballard, un ciclul de 23 de poeme tulburatoare („C'est toute la douleur du monde, qui est venue s'asseoir a ma table, – et pouvais-je lui dire: Non?“), pentru „Cahiers de Sud“. In toamna lui 1944, deportarea la Auschwitz-Birkenau ii aduce sfarsitul in camera de gazare.
incrancenarea in a afirma „dreptul la o posibilitate infinita“, departe de Sartre si Camus, dar si de Heidegger, nu i-a adus acestei voci singulare, in van detractoare a omnipotentei ratiunii si a necesitatii, a acelei amor fati despre care glosa febril in „Constiinta nefericita“, decat o implacabila confruntare directa cu absurdul istoriei. „Alienarea metafizica“, stadiu in care de aflau omul, filozofia si arta in anii in care Fondane a scris studiul pe care tocmai l-am mentionat, parte din neincheiata „dezvrajire“ a lumii, si-a aratat forta asupra unui vechi dusman de moarte.
Preferand un discurs calm care nu abuzeaza de metafore critice sau teoretice si nici de vreo terminologie anume, autorul acestei lecturi integratoare se achita de o misiune dificila. Moderatia cu care dozeaza informatia, insistand indirect pe interrelationarea dimensiunilor, si abilitatea in evitarea capcanelor de interpretare il duc spre judecati echilibrate, asamblate intr-o analiza patrunzatoare, care pune in valoare cunoasterea vie a obiectului, adus aproape de cei care-i citesc cartea.