Portret al prozatorului în tinerete
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura literara »
Autor: Alex Goldis
Fata de operele mature, scriitura debutantilor are cel putin o calitate in plus. Ca ciorna care conserva intreaga dinamica a scriiturii, ca text-palimpsest in care se intrevad, simultan, toate schelele constructiei, ea se apropie de manuscris, in sensul valéryan al conceptului. Pentru poetul francez, doar opera care permite, in filigran, contemplarea istoriei compozitiei sale poate fi considerata completa. Departe de a face o confuzie intre „opera completa“ a lui Valéry si scriitura incompleta a debutantilor, cred ca aceasta din urma are adeseori functia de a ne oferi, pe tava, spectacolul fascinant al reusitelor si esecurilor sale.
...arma principala cu care porneste la drum tanarul prozator si care il poate feri de primejdiile kitsch-ului este, cu siguranta, stiinta de a atenua. In „Povestiri din adanci tinereti“, Andrei Mocuta propune o formula de proza care poate sapa o bresa in limbajul cinic, violent, hiperexpresiv, al colegilor de generatie.
O asemenea transparenta e de urmarit si intr-unul dintre volumele premiate la Concursul de manuscrise pe anul 2005, „Povestiri din adanci tinereti“, al lui Andrei Mocuta. Cu toate stangaciile invitabile, volumul scriitorului timisorean de doar 21 de ani e departe de dezastrul celorlalte carti de proza premiate de Uniunea Scriitorilor si publicate de Cartea Romaneasca (Augustin Cupsa, „Perforatorii“, respectiv Ilinca Bernea, „Semnul Lunii“). Daca sansele ultimilor doi de a se transforma peste noapte in prozatori sunt – ca sa zic asa – cvasi-nule, scriitura lui Andrei Mocuta promite. Asadar, am citit acest volum nu din perspectiva a ceea ce este el acum, ci mai ales pentru ceea ce el ar putea deveni.
Cartea e compusa din patru povestiri relativ autonome, in care autorul experimenteaza, vizibil, formule narative diferite. Sunt, propriu-zis, patru incaperi diferite din laboratorul tanarului prozator.
Prima povestire, „Paharul“, cu puternice spoieli fantastice, este si cea mai stangace. Actiunea se petrece intr-un spital din Paris, o adevarata „Arca a lui Noe“, dupa cum ne ameninta de la inceput naratorul. Nestiind sa creioneze personaje, autorul se limiteaza la a le include, deocamdata, intr-o serie de tipare livresti: astfel, daca tanarul narator e „un cavaler al tristei figuri“, Widad, asistenta fata de care face o pasiune ciudata, actualizeaza figura lui Sancho Panza. Pe acest traseu atent preparat livresc se vor misca, destul de mecanic, figurinele din prima povestire. Prizonier al fictiunilor cu cavaleri si salvatori, naratorul proaspat iesit din adolescenta confectioneaza un scenariu in care devine, fara sa stie, „salvatorul intregii omeniri“. Dincolo de aceste pasaje puerile, e evident ca se tatoneaza, in „Paharul“, diferite tehnici de constructie a prozei. Deocamdata, autorul adopta cateva mecanisme care tin ele insele de un stadiu pubertin al prozei, dar care merg la tinta: simetria dintre elemente (camera tanarului e un triunghi isoscel, iar descrierea ei echivaleaza cu plimbarea privirii pe toate cele trei laturi), in relieful careia isi face, timid, intrarea, efectul de realitate. Incapabil de a revela, deocamdata, conturul realitatii, autorul se va folosi foarte mult de tehnica punerii in abis. Cele trei ferestre ale camerei, cu cele trei desene din perdea, sunt tot atatea posibilitati de a captusi realitatea, de a-i conferi o inselatoare impresie de complexitate. Pentru ca nu poate desfolia inca multiplele straturi ale realului, autorul apeleaza, cam abrupt, la reverie sau la fantezie. Desenele din perdea – prea evidente trimiteri la mai celebrele „desene din covor“ – au rolul de a construi, prin analogie, psihologia destul de sumara a naratorului: topindu-se in peisaj, personajul central redescopera franturi sau evenimente pline de semnificatie din copilaria proprie.
A doua (si cea mai reusita) povestire renunta aproape total la surogatul fantastic, mizand, de data aceasta, pe un alt mecanism specific prozei tinere, care necesita un efort minim de constructie. (A se nota ca reusita lui Andrei Mocuta se rezuma la alegerea acelor mecanisme care ii mascheaza cat mai bine stangaciile si inconsecventele. Mai degraba decat sa stie ce sa scrie, prozatorul stie deocamdata doar ce sa nu scrie.) Prin urmare, pentru ca nu sta foarte bine la capitolul descriere realista, autorul gaseste o modalitate nu mai putin ingenioasa de a o substitui prin taieturi enigmatice de real. Tehnica decupajului semnificativ sau, mai bine spus, aceea a decupajului nesemnificativ e cea care salveaza proza lui Mocuta de la esec. De altfel, o caracteristica a intregului volum e ocolirea metodica a conflictului, stapanirea unei bune tehnici a amanarii, stiinta de a nu intra prea repede in subiect. La capatul acestor procedee ne asteapta o realitate calma, in surdina, cu efecte diminuate. Principala calitate a „Povestirilor din adanci tinereti“ e aceea ca dau o proza lipsita de incrancenarea tezista a debuturilor.
Asadar, al doilea fragment al cartii e o reusita schita de portret, care mizeaza pe decuparea unor intamplari din viata lui Francisc. Poet de provincie betiv, stangaci si eclectic in exprimari, personalitate morocanoasa si abstrusa, acest Francisc exercita o fascinatie ciudata asupra tanarului narator, pentru care devine „un model vicios“. Proza lui Mocuta isi extrage melancolia din incercarea de a resuscita, in memorie, imaginea unui personaj disparut – Francisc moare inca din primele pagini ale naratiunii. Daca in prima povestire psihologia lua nastere, destul de rudimentar, prin multiplele digresiuni figurale, in „Francisc“, ea se naste prin ciocnirea dintre cele doua personaje principale. Amintesc aici doar frumoasa scena a calatoriei la Arad, in care tanarul narator isi inrameaza povestirea intre formulele „Am inchis ochii“ si „Am deschis ochii“, ca si cum figura lui Francisc ar fi rodul unei proiectii fantasmatice in miezul realului. Cea mai buna parte din „Povestirile din adanci tinereti“ e cea care surprinde innoptarea la han a celor doua personaje. Ni se sugereaza, subtil, ca acest Francisc ar fi un „paznic“ al increderii in capacitatile sale creative a copilului.
in a treia camaruta din bucataria de debut a lui Andrei Mocuta, autorul experimenteaza o proza cu accente ironice si livresti – poate si pentru ca actiunea se muta intr-un decor englezesc. Naratorul, tanarul Hedy Walt, e invitat la petrecerea familiei cu ocazia logodnei fratelui sau, Jerome. Petrecerea se amana, insa, pentru ca prozatorul prefera sa experimenteze, pe aproape douazeci de pagini (mai bine de jumatate din economia prozei), un stop-cadru narativ care surprinde gesticulatia psihologica a familiei generalului Anthony. Finalul e precipitat, caci petrecerea nu mai are loc, insa autorul scorneste modalitati ingenioase de a rezolva conflictele dintre membrii familiei.
Ultima proza din volum, „Radio Africa“, se recomanda ca o continuare tematica a primei povestiri, caci cadrul e din nou cel al sanatoriului. Atentia prozatorului se indreapta, fara vreo alunecare sau stridenta expresiva, spre figura colegului de camera, un congolez care asculta nonstop posturile de radio nationale. Cu aceeasi disponibilitate pentru digresiune, naratorul nostru se pierde in fictiunea acaparatoare a radioului, incepand sa vibreze la realitatile din interiorul sau. Treptat, intre personajul principal si congolez, ca intre acelasi narator si Francisc in proza anterioara, se stabileste o relatie abia sesizabila. Interesanta e sugestia ca asteptarea confruntarii finale de fotbal de la radio coincide cu tensiunea asteptarii rezultatului biopsiei bolnavului. Semn ca in ultima piesa a volumului Mocuta exerseaza nu numai tusele psihologice sau punerile in abis, ci si stabilirea unor relatii enigmatice intre diferitele niveluri ale realitatii. Congolezul paraseste naratiunea lasand atat naratorul, cat si cititorul in suspensie. Locul lui e luat de Christian, un personaj nu mai putin enigmatic, despre care autorul ne avertizeaza, iesind, pentru prima data, la suprafata fictiunii sale: „Fiecare proza cred ca are nevoie si de caractere constante, independente, care se incapataneaza sa evolueze. Christian e prototipul ideal in acest sens.“
Prin urmare, arma principala cu care porneste la drum tanarul prozator si care il poate feri de primejdiile kitsch-ului este, cu siguranta, stiinta de a atenua. In „Povestiri din adanci tinereti“, Andrei Mocuta propune o formula de proza care poate sapa o bresa in limbajul cinic, violent, hiperexpresiv, al colegilor de generatie. indreptat spre miscari sau obiecte infinitezimale, interesat de ceea ce se petrece in anticamera realului, Andrei Mocuta se anunta a fi un blecherian. Punand in scena exercitii si decantari stilistice succesive, cele patru piese ale volumului alcatuiesc un portret coerent al unui autor care – desi nu va va spune deocamdata lucruri extraordinare – va fi, cu siguranta, prozator. O carte care merita citita chiar si numai din placerea de a urmari, in proza tanara actuala, istoria esecurilor bantuite de spectrul reusitei.