Anonimatul psihanalistilor romani
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura psi » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
La 18 ani de la Revolutie, starea psihanalizei romanesti (...) este una mizerabila. Nu avem un Institut de Psihanaliza. Nu organizam congrese si conferinte internationale. Nu avem site-uri vizitabile (cu exceptia celui al AIPSA). Nu avem o radiografie vizibila a „pietei“ psihanalitice autohtone...
Intr-una din zilele din urma m-am intrebat, spontan, fara nici o legatura directa cu vreo intamplare recenta, daca exista macar un singur nume de psihanalist roman care sa fi intrat in constiinta contemporanilor. La o sumara analiza, am gasit numeroase nume de scriitori, muzicieni, istorici, cineasti si actori, ba chiar si de filosofi sau teologi ori de antropologi – extrem de publice, de o mare notorietate sociala. Pana si „inocentii cultural“, cei care deschid rar sau deloc o carte, cei care au si uitat de cand nu au mai mers la un spectacol de teatru sau de cinema ori la o expozitie de arta plastica ori la un concert baroc, tot au auzit de Mircea Cartarescu, Dan Grigore, Neagu Djuvara, Cristian Mungiu, Marcel Iures, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si Vintila Mihailescu.
In schimb, absolut nici un psihanalist bastinas nu a intrat in memoria afectiva a publicului larg. Aceasta judecata, aspra dar adevarata, nu se refera la Aurora Liiceanu si nici la Cristian Andrei, personalitati din „sfera psihologiei“, dar care n-au nici o legatura cu practica clinica a psihanalizei ori a psihoterapiei psihanalitice. Aurora Liiceanu este o doamna inteligenta si erudita, care se pricepe la foarte multe lucruri si tine sa-si expuna punctul de vedere la TV sau in paginile revistelor literare – insa nu a depasit niciodata competenta strict teoretica a universitarului. Cristian Andrei este psihoterapeut, realizeaza o emisiune TV de succes, dar el nu are nici o relatie cu obedientele freudiene, practicand mai degraba un fel de consiliere comportamentala de bun-simt, cu rezultate superficiale si imediate.
Dar psihanalisti celebri? Nici macar unul, de samanta. Publicul romanesc larg, mediu si slab instruit, de multe ori ba chiar si cel de elita, n-are habar de existenta vreunui psihanalist roman de notorietate. Suntem la antipodul contextului francez, in care pana si portareasa de imobil sau vanzatorul tichetelor de metrou stiu sa utilizeze relativ corect termeni proveniti din jargonul psihanalitic, fiind in stare sa citeze cateva nume de clinicieni deveniti staruri intelectuale, de la Marie Bonaparte si Jacques Lacan la Françoise Dolto si Didier Anzieu. De ce o asemenea discrepanta? Cum se explica acest retard? Si, pana la urma, despre ce anume este vorba?
Ei bine, cred ca aici este vorba despre penetrarea culturala si sociala a psihanalizei prin efortul si perseverenta unor „actori“ sociali care au dovedit atat vointa, strategie si stiinta de self-made, cat si substanta, valoare si constiinta propriei anverguri. Pe scurt, discutam in termeni de perseverenta si identitate pozitiva. Un Jacques Lacan sau un Dominique Fernandez stiau cine sunt, de unde vin, care le este filiatia, cat de creativi si redutabili social sunt. Erau convinsi ca au ce le spune compatriotilor, ca locul lor este in elita intelectuala a Frantei – si au sfarsit prin a fi acceptati ca demni sa faca parte din patrimoniul national din Hexagon. Ei nu s-au banuit niciodata de impostura, stiau ca sunt legitimi si ca provin dintr-o traditie puternica, pe care au perpetuat-o, Tmbogatind-o la randu-le.
Or, la noi, in afara lui Vasile Dem. Zamfirescu, care, daca este mai cunoscut in anumite cercuri intelectuale si academice, este asa mai curand gratie apropierii vremelnice de Constantin Noica si de contextul paltinisan (traiasca jurnalul scris de Liiceanu!) decat faimei lui personale de adept freudian, nici un alt psihanalist, nici macar „parintele fondator“ Eugen Papadima, nu a depasit granitele de notorietate ale domeniului. Unul foarte stramt si periferic, excesiv de tehnic, care-si consuma anonimatul prin vagi congrese si conferinte, la care sponsorii nu se inghesuie si pe care mass media le ignora.
De altminteri, nici macar o singura publicatie de psihanaliza nu reflecta astazi evolutiile acestui registru clinic si teoretic. (Revista „Psihanaliza“ si-a incetat acum cativa ani aparitia si, in ciuda unor eforturi de resuscitare, defuncta a ramas pana in zilele noastre.) Nu exista nici macar o sectie, nu mai spun o facultate, de profil. Cele doua organisme de breasla, SRP (Societatea Romana de Psihanaliza) si ARPP (Asociatia Romana de Psihoterapie Psihanalitica), constituite atat din pricini obiective – defalcarea in functie de obiectul si metoda de optiune -, cat si din ratiuni subiective – hai sa le numesc „sectare“, de ordin „tribal“ – nu se evidentiaza decat printr-o activitate marginala, strictamente profesionala. Mediatizarea de care se bucura aceste doua organisme este minima pana la nonexistenta. AIPSA (Asociatia Interdisciplinara de Psihanaliza Aplicata), singura comunitate de psihanalisti ceva mai vizibila, nu e luata foarte in serios de liderii SPR: „Niste amatori, acolo, care se fac ca aplica metoda la fenomenele artistice!“. Psihanalisti prezenti in marile dezbateri publice nationale, la mesele rotunde de anvergura, la conferintele pe teme culturale majore ori in emisiunile TV cu audienta – un fiasco total. Psihanalisti prezenti in paginile cotidianelor ori ale revistelor culturale de prestigiu – rara avis (si neconvingatoare pasarica asta!).
Prin urmare, la 18 ani de la Revolutie, starea psihanalizei romanesti in planul gradului de (re)cunoastere sociala este una mizerabila. (Si nu vorbesc aici despre colectiile editoriale si titlurile aparute la noi, imensa majoritate in traducere, ori despre asimilarea SRP-ului ca study-grup in cadrul International Psychoanalytical Association). Nu avem un Institut de Psihanaliza. Nu organizam congrese si conferinte internationale. Nu avem site-uri vizitabile (cu exceptia celui al AIPSA). Nu avem o radiografie vizibila a „pietei“ psihanalitice autohtone (ce tipuri de pacienti exista, care este dinamica cererii psihoterapeutice etc.). Nu avem un buletin al SRP-ului care sa apara periodic. Nu avem o scoala originala de psihanaliza. Nu avem autori bastinasi de psihanaliza (mai curand vei obtine un gest suicidar decat un text scris din partea unui psi mioritic!). Putinele volume aparute dupa decembrie 1989 pot fi numarate pe degetele mainilor si picioarelor din dotarea anatomica personala (doar Vasile Dem. Zamfirescu are cinci volume, subsemnatul are patru asemenea carti, iar Matei Georgescu trei; urmeaza Vera Sandor, Brandusa Orasanu, Gheorghe Bratescu, Eugen Papadima, Cornel Irimia, Speranta Farca si Ioana Scorus, fiecare cu cate un volum de autor). In afara de Dorin BTtfoi si Corin Braga, eu nu cunosc alti comentatori constanti si avizati ai fenomenului psi la noi in tara. Si cam atat.
Asadar, ce se intampla? La aproape doua decenii de la Marea Eliberare din decembrie 1989 sa aruncam pisica tot in curtea publicului, minat de sechelele bolii comunitare mostenite de la comunism? Sa dam vina, chiar daca reala uneori, pe clasica „rezistenta“ la psihanaliza? Sa acuzam „comploturile“ naistilor de ultima generatie, ale constientialistilor fenomenologi sau ale istericilor literati – uniti cu totii intr-o „confrerie“ malefica si eficienta? Oricum am intoarce-o, este clar pentru orice minte cat de cat obiectiva si sanatoasa ca greseala apartine in primul psihanalistilor romani insisi. Obscuritatea si lipsa lor de relevanta sociala – in sensul unei recunoasteri de catre publicul cultural a unor merite altfel decente sau chiar redutabile – le este in proportie de 100% imputabila.
Dezbinati, incapabili sa vada mai departe de propriul interes marunt, suferind de o stranie „angoasa de scriitura“, solidificati in clanuri marunte si concurente, resentimentari si belicosi exclusiv intra muros, „incestuosi“ sau „paricidari“ fara o minima cale de mijloc, lipsiti de o originara filiatie certa, de unde si inconstientul sentiment de culpa asimilabil unei acute jene de impostura, psihanalistii mioritici incarneaza, frecvent mai elocvent chiar decat pacientii lor, simptomele pe care ar trebui sa le remita in clinica. Sigur ca nu scrie nicaieri ca trebuie sa fii mai sanatos decat clientul pentru a-l putea vindeca, dar la noi parca se sar mai des decat aiurea anumite masuri…
…Intr-adevar, nu-mi vine in minte nici macar numele unui singur psihanalist roman care sa fie recunoscut in calitate de personalitate cu anvergura nationala. Si, schizoid, Tmi dau seama ca agreez ideea de psihanaliza, cura ori psihoterapie, dar ca Tmi displace la culme felul in care imensa majoritate a shrink-ilor locali inteleg sa-si cultive masochist anonimatul. Si ma intristeaza aceasta realitate dezarmanta prin nefirescul patologiei sale.