Poezia nevrozei
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura literara »
Autor: Bogdan Cretu
Mizerabilismul este, in opinia majoritatii criticilor actuali, una din principalele trasaturi ale literaturii tinerilor scriitori afirmati la inceput de mileniu. Atunci cand nu au o criza la indemana, multi dintre ei isi confectioneaza una din mucava, numai ca sa-si poata croseta discursul blazat, punand in scena un dezgust bon á tout faire, o angoasa mecanica, asimilata prin deviere. Prea putini dintre junii poeti de azi sunt curat autenticisti (prefer acest termen celui din care este derivat, intrucat el contine si ideea de efect de scriitura, de tehnica, de strategie textuala). Printre acestia, numele Ruxandrei Novac a circulat, inca de la debutul din 2003, ca o garantie a valorii.
La trei ani distanta de debut, editura Vinea ii reediteaza cartea, cu titlul simplificat, „Ecograffiti“. Volumul merita cu prisosinta retiparit, caci el reprezinta unul dintre cele mai reusite titluri din poezia ultimilor ani. In plus, intra in logica comportamentului discret al Ruxandrei Novac intarzierea publicarii unei noi plachete. Ceea ce o plaseaza in avangarda valorica douamiista este priceperea de a mentine echilibrul dintre confesiunea patetica (pentru ca poezia debutului de mileniu este una preponderent confesiva) si naturaletea rostirii; chiar daca se vad urme ale posibilelor modele (Paul Celan este, poate inconstient, urmat chiar la nivel retoric), poezia nu se reduce la o simpla operatie de regie, de cautare incordata a efectelor.
Rau de Romania
Evident, tot de o criza este vorba si in cazul acesta, insa de una credibila, convingatoare si cu resorturi poate nu foarte explicite, dar bine induse cititorului atent si perspicace. Ca si Marius Ianus ori Elena Vladareanu, Ruxandra Novac sufera de „rau de Romania“, chiar daca poezia sa nu recurge la invectiva pentru a se elibera de aceasta nefericita circumstanta.
intregul volum este strabatut de un vizibil frison starnit de obsesia pentru un cadru frustrant, imund, covarsitor; cum sunt in vacanta si timpul nu ma constrange, am numarat peste 10 poeme in care trairile eului liric sunt dictate de un sumbru „aici“. Iata, de pilda, primul text, numit, eliptic-misterios, „r.w.f.“: „aici nu e loc/ nici de mila nici de libertate nici de dor/ totul se inclesteaza te trage din ce in ce mai jos/ pana la capatul capatului/ totul e un urlet/ o apa cafenie/ care ma spala intruna din care beau intruna/ in timp ce femeile mele castiga bani“. Individul nu mai este decat produsul firesc al acestui mediu blestemat, care ii dirijeaza existenta: „Eu nu cunosc nici mila nici libertatea nici dorul/ o mana suava iti mangaie sira spinarii/ sira spinarii tale bisexuale/ din continuarea creierului tau bisexual/ jos undeva e o tara in flacari/ intre actele care legifereaza putrefactia“. Transferul se face, clar, dinspre acea tara pestilentiala, adevarata bolgie, catre fiinta transformata in figurina de panopticum.
Exista ceva din atmosfera claustranta a antiutopiei in lumea poemelor Ruxandrei Novac, lipsita de orizont si apasatoare; autoarea nu isi contureaza universul recurgand la un hiperrealism la indemana oricui, poezia sa nu se vrea deschis protestatara, lozincarda, cu implicatii civice, chiar daca, la fel ca si la Elena Vladareanu, discursul isi aroga uneori modulatii mesianice, care anunta o apocalipsa a sperantei: „de aici nu se poate pleca/ noi suntem ultimii asta e lumea noastra/ si asa a fost mereu“. Exista, pentru a reveni la ideea mai sus schitata, o tentativa, reusita in mare, de a nega individul in favoarea masei, de a-l face un simplu pion intr-un angrenaj care functioneaza independent de vointa omului-marioneta. Scopit de personalitate, acesta ajunge sa declame tamp lozinci gaunoase: „noi suntem fericitii lumii acesteia nu stiti/ ca suntem fericitii lumii acesteia atarnam greu/ seara ca florile/ printre stalpii acestia electrici/ cu capete de mort“. Boala secolului pare a fi incertitudinea, dublata de un unanim sentiment de teama – eternul instrument de control asupra celor multi: „spaima ne-a adunat intr-unul singur/ spaima de catelul pamantului de seringi/ de cei ce ne obliga sa ne lasam de fumat/ spaima de lobotomie spaima de damblagire/ de domnul contabil/ de a nu crapa decat dupa treizeci de ani/ spaima cumplita de cei care ne ocrotesc/ spaima de omul-pasare/ spaima de bob din twin peaks“. Cu alte cuvinte, teama care, generalizata, isi pierde pe drum sursa si se transforma in angoasa, devenind principalul atú al unui sistem (nu neaparat politic) de natura totalitara. Cateva versuri, conturate cu precizie pe canavaua sordida a realitatii contemporane, schiteaza perfect criza omului indobitocit, chircit in sine, lipsit de repere, care nu mai are puterea de a intrevedea vreo cale de scapare dintr-o lume care il stapaneste: „Aici respiram cu frica si ne dorim/ doar locuri stramte/ intunecoase nimeni/ nu stie de ce/ (…) aici toti facem asta de mici“. Prin urmare, se poate limpede vedea, poezia Ruxandrei Novac nu se lasa in voia aleatoriului, nu se multumeste sa consemneze stari trecatoare, ci realizeaza ecografia (masluita liric, cazuta, prin redundanta, in grotesc ori in ridicol – de aici, probabil, si titlul volumlui) unei crize generale ce poate purta ca emblema sintagma mai sus amintita: „rau de Romania“.
Apocalipsa la douazeci de ani
intr-o lume in care „nu exista nici trecut nici viitor“, cel care si-a conservat o farama de constiinta devine paria, ajungand sa inteleaga ca singura modalitate de a evita intrarea in sistem este evadarea totala, adica moartea. Ca o compensatie, gandul apropierii sfarsitului ii da tarcoale celei abia iesite dintr-o tragica adolescenta: „dar nu-i nimic/ cand vom imbatrani vom scapa/ iar pana atunci nu mai e mult“. Sansele de a nu se „salva“, adica de a nu intra in mecanismul general sunt din ce in ce mai putine, iar constientizarea directiei spre care se indreapta, fara voie, imprima confesiunii o tensiune nevrotica: „la douazeci de ani cine vrea sa traiasca/ sfarseste prin a-si rupe gatul“. Se poate depista si o considerabila incarcatura etica in poezia Ruxandrei Novac; de aceea, probabil, in prima editie ea isi subintitulase volumul „poeme pedagogice“.
incercand sa evite compromisul, individului ii mai ramane sa faca pace cu ipoteza complicitatii la rau prin pasivitate – ceea ce, la urma urmelor, tot o forma de compromis este. Pe de o parte, a renunta la replica, la opozitie echivaleaza cu a lasa raul sa-si deruleze coroziva-i actiune, pe de alta, nimic, nici o riposta nu mai e posibila, caci totul s-a aplatizat, sub imboldul disparitiei reperelor care sa slujeasca la identificarea binelui, la trasarea diferentelor. Asumata, aceasta stare de fapt da nastere, pe fondul unei angoase absolutizate, unei apocalipse personale, a propriei individualitati, care, renuntand la lupta, se anuleaza iremediabil: „Sinele meu trist vede ca totul e bine/ Ca moartea e de fapt o masina stricata/ aruncata la cimitirul de masini/ Si ca viata e si ea o masina stricata/ aruncata la cimitirul de masini// Bucurestiul se deschide ca o uriasa floare sifilitica/ si stiu ca nimic, nimic nu mai poate opri dezastrul/ zdrentelor mintii mele de douazeci si trei de ani“.
Cat timp „memoria e un lux“, iar generatia abia mijita si-a insusit temeinic „un alfabet al terorii“, a fi pierdut inseamna a-ti conserva umanitatea, a nu deveni „om nou“. Ca in orice antiutopie, oazele de normalitate sunt sortite esecului, se izoleaza intr-un solipsism abulic, dar, in ciuda evidentei, se incapataneaza sa nu abjure de la aceasta credinta. „in inima mea scrie romania“, isi da in vileag maladia eul liric, continuand sa imprime aceeasi nota dramatica unei lumi al carei blazon se numeste zadarnicie: „caci cine-si aminteste vuietul sangelui in tample/ unghiile cazute, pletele usoare pe piele/ nevrozele vindecate, tacerea/ cine noptile calde, inrosite, foarte putin/ lucide, cine face de fapt jocurile/ zilele care nu exista/ febra surasul moartea// caci oamenii salvati nu/ oamenii salvati nu“. Retorica textului imita, actualizandu-l, celebrul motiv ubi sunt, care in alt poem apare chiar explicit. Numai ca nu exista nimic de ordinul unei impacari cu soarta, in numele unei ulterioare recompense; lumea aceasta opaca nu permite promisiunea alteia mai bune, totul incepe si se sfarseste aici, trecutul si viitorul se contopesc intr-un prezent sordid care nu se lasa fracturat, caci sta sub semnul unui slogan cinic: „FERICIRE by nekro“.
Gesturile stranii, autiste parca, scenariile naive, poetice, lipsite de realism tradeaza o inadaptare sanepida la realitatea inchisa, constrangatoare. In acest caz poeta relateaza laconic totul, construind o alegorie cu resorturi triste: „am cunoscut un om care isi lipise radiografiile/ pe geam si spunea ca asa/ sta inlauntrul corpului lui si ca toti stam asa/ inlauntrul corpului lui/ ca intr-un acvariu intunecos si cald“. Micul truc, aparent semn al dezintegrarii simtului realitatii, isi are talcul sau, caci sugereaza cautarea adevarului in lumea interioara, asimilarea brutalitatii prezentului si anularea acesteia prin intermediul unei linisti ascetice. A te pierde in tine insuti, a-ti construi acolo un soi de mandala este solutia duioasa de adormire a vigilentei intretinute de spaima. Dar totul se dovedeste a fi un candid semn de quijotism ineficace, care nu reuseste sa mantuiasca realul mutandu-l in poveste.
Probabil m-am lasat furat de retorica acestei poezii sacerdotale, care nu isi refuza pigmentul unei apasatoare ironii, al unui sarcasm ce consemneaza o criza reala, autentica. Spre deosebire de congenerii sai, Ruxandra Novac ia foarte in serios deriva in care se afla generatia sa, situata pe muchia dintre epoci, lipsita de repere si aflata in cadere libera intr-o Romanie care nu mai razbeste la lumina. Chiar daca tradeaza majoritatea tendintelor din poezia tanara, chiar daca nu sacrifica patetismul de dragul ludicului, chiar daca are curajul de a pasi in zona riscanta a unei metafizici improvizate, „Ecograffiti“ marcheaza o data in literatura contemporana si impune un scriitor de certa valoare. Ruxandra Novac este un autor pe care se poate, cu siguranta, conta.