„Ma simt peste tot acasa“
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura interogatiei »
Autor: Markos Andras in dialog cu Marenca Anghel
Andras Markos
Nascut la Miercurea Ciuc, in 1950, absolvent al Academiei de Arta „Ion Andreescu“ din Cluj, in 1973, Markos Andras lucreaza intai ca designer, apoi in calitate de custode de arta medievala la muzeul din orasul natal. Dupa 1978, urmeaza un stagiu la Teatrul de Stat Maghiar, iar din 1980, se stabileste la Viena, apoi la Berlin. Urmeaza o perioada „agitata“: expozitiile se succed cu frecventa anuala, in Austria, Ungaria, Germania, SUA, Olanda, Elvetia, Franta, Italia…
In 1995, la Centrul de Conferinte Mediteranean din Malta, lanseaza Malta Project, primul dintr-o serie de proiecte estetice, care ii vor conferi unicitate in arta europeana. Doi ani mai tarziu, lanseaza un alt proiect, initiat in Germania, care, intr-o forma usor schimbata, va fi expus si la Muzeul Literaturii din Bucuresti, in 1999. Este vorba, de fapt, despre o instalatie de proportii, „Oul de cuc“, pentru Documenta XI, cu care artistul deschide seria ciclurilor in care arta plastica devine parte a unui demers mai complex, cuprinzand reflectiile filosofice, politice, sociale ale autorului. Instalatia va fi expusa intai la Kassel, apoi la Centrul Pompidou din Paris, la Bienala de la Venetia, la Muzeul Guggenheim, la Galleria Bischoff din Berlin, inainte de a poposi la Bucuresti.
In aceasta toamna, artistul a vernisat la Bucuresti, in Galeria Fundatiei pentru Stiinta si Arta, „The Revival of Indulgentia“, un exemplu de colaborare artistica intre artist si o seama de senatori si deputati romani. Expozitia, care s-a mutat la Sfantu Gheorghe, unde a avut vernisajul saptamana trecuta, care va fi itinerata apoi la Cluj, este, in pofida aerului sau ludic, un comentariu social, politic, uman de mare profunzime. Andras Markos pare convins ca meditatia asupra rautatii si greselii reprezinta premisa sigura a indreptarii lor, ca avand curajul patrunderii intr-un domeniu necunoscut, cum este actul creatiei, inseamna o deschidere ce poate fi extrapolata asupra celorlalte activitati. Ca vizitator, poti fi de acord sau nu, iar pentru privitorul dambovitean aproape putem paria pe scepticism.
Realizate in tehnica mixta, fotografie si interventie grafica a coautorilor, lucrarile expuse au un aer de prospetime, de vioiciune si, inevitabil, de joc. Profesionist si amator isi alatura semnele grafice, dialogul acestora obligandu-te la intrebari: cine si cat din lucrare este sincera? Oare aceasta alaturare va avea efect cathartic sau va crea infatuare gratuita?
Indiferent de nedumeririle noastre privind finalitatea extraestetica, „Renasterea indulgentelor“ este expozitia unui artist de acuta contemporaneitate, a unui spirit creator la care sensibilitatea si rigoarea logica au parti egale.
Marenca Anghel: Ati expus o serie de lucrari cu subiect politic, in primul rand, social, uman prin sondarea psihologica. Este preocuparea dumneavoastra principala acum?
Markos Andras: Da. De fapt, proiectele pe care le-am facut pana acum sunt asemanatoare: primul la Ostende, legat de razboi, apoi cel dedicat Tmplinirii a patruzeci de ani de la bombardarea completa a orasului Malta. Era o teava din sarma si hartie, cu diametrul de peste un metru, agatata de cladiri, in piata orasului, in forma de cruce. Bombardamentul a durat opt ore. Am lasat instalatia mea tot opt ore. Jos, era o hartie, care repeta forma crucii. I-am invitat pe oameni sa deseneze si sa scrie pe ea. Era un dialog, cu imagini, texte, legate de amintirile lor, fie personale, fie povestite de parinti. A urmat un altul la Spitalul „Saint George“ din Malta, unde au murit cam opt mii de oameni in timpul conflictului cu turcii. Era o panza de 144x12 metri, modulata pe scari, ca niste pietre de mormant, cu dimensiunea de 60x80 centimetri, astfel incat sa se vada de sus ce se petrece pe ea. A fost tot o lucrare interactiva. Oamenii intrau, discutau intre ei si cu mine despre istorie si razboi, despre istoria mortii. A fost interesant. Oameni care nu se intalnisera niciodata cu arta moderna au gasit niste explicatii de o subtilitate neasteaptata, fie prin cuvinte, fie prin desene. Au fost cateva simboluri pe care le-au desenat. Cel mai frecvent a fost inima, apoi flori, capete, sabia... Am simtit atunci ca istoria devine vie. Panza am taiat-o apoi in bucati care au fost vandute la licitatie pentru Muzeul de Arta Moderna pe care il incepeau atunci. Au urmat, in 1997 un proiect pentru Documenta, o expozitie la Bucuresti, „Oul de cuc“. Si acum, acest proiect.
M.A.: Toate proiectele dumneavoastra pe care le stiu au un punct de plecare dramatic. Exista totusi, de fiecare data, un graunte de ironie, de joc. Cum va situati, de fapt, in fata istoriei?
Markos Andras: De fapt, atunci cand meditez asupra unui eveniment tragic, gasesc si elemente mai putin dramatice. Dimensiunea unei intamplari de acest fel o face mai putin trista in comparatie cu tristetea globala. Este un fel de optimism. Iti spui ca ar putea fi si mai rau. In sensul relativitatii intamplarii, al contextului, al sistemului de valori.
M.A.: In primele proiecte despre care ati vorbit, interactivitatea era posterioara expunerii.
Markos Andras: Nu chiar. La Malta sau la Schweinfurt, de fapt, nu era o instalatie finita. Era o evolutie. Nu era un happening sau un performance. Nu stii ce se poate intampla. Daca inviti oamenii sa deseneze cu tine, unii accepta, altii nu. Procentul este cam de 10%. Reactia publicului care are o amintire, un sentiment comun devine un context social-istoric. Trairea unei amintiri este inactiva. Artistul o activeaza prin intermediul semnalului pe care il da, al semnului pe care il provoaca:
obsesia avangardei interbelice.
M.A.: In cazul expozitiei de aici, mi se pare ca lucrurile se schimba intr-o oarecare masura.
Markos Andras: Este o intentie, o propunere de a reflecta despre o anumita situatie, despre statutul persoanelor care participa. Sunt doua categorii: senatorii si guvernantii, cei care fac legile si delimiteaza libertatea de actiune, dezvoltarea unei anumite societati. Oamenii, prin viata, prin cultura, prin deciziile lor, contribuie la un anumit comportament politic, intens mediatizat. Cand este vorba despre oamenii politici, nimeni nu se gandeste ca si ei sunt oameni, cu amintirile lor culturale, literare, de filosofie, eventual. Unii au plecat de la marxism si nu stii unde au ajuns pentru ca aceasta este o evolutie individuala. Nu este o critica. Am invatat in Romania si nu Tmi este rusine. Nu consider ca profesorii mei erau activisti de partid. Profesorul meu de filosofie de la Cluj, Laszlo Foldes, de exemplu, era un intelectual de excelenta. In istoria culturii din Romania au existat o seama de oameni de calitate universala. Si acest proiect este o invitatie la reevaluarea mostenirii celor cincizeci de ani de comunism. Si atunci, oamenii care lucrau, de exemplu, la reviste ca „Secolul 20“, erau niste fenomene ciudate, numai prin faptul ca acele reviste erau posibile. Imi amintesc ca, inainte de a pleca din Romania, am facut o expozitie cu titlul „Golgota fixa“. Era drumul crucii, figurat mult mai figurativ decat stilul meu de acum. Si a fost posibil sa expun. E drept, s-a mirat toata lumea. Sau, o alta lucrare, pe care am expus-o si la Viena: cinci torsuri ale lui Christos, formand un fel de proces vizual al mortii pe cruce. In Romania, a fost prezentata la Sala Dalles. Credeam ca va fi o schimbare. Si nu numai eu. L-am cunoscut atunci si pe Liviu Ciulei. Pentru toti, in speranta unei situatii mai bune, avangarda devenise o obsesie. Era o deschidere. Nu exista una directa, prin calatorie, ci una a cartii, a lecturii. A fost modalitatea elitei intelectuale romanesti de a depasi sistemul. Era un „automatism“ al intelectualului cautarea valorilor universale. Elita politica romaneasca traieste cam cu aceeasi mostenire culturala. Din cand in cand, mi se pare ca valorile se uita. Arta ar merita un suport mai serios din partea politicului si a economiei private. Nu se stie mare lucru despre ce se intampla in creatia actuala, nu sunt analize asupra literaturii strict contemporane, ca si cum ele nu ar avea nici o importanta. Daca ne gandim la directiile cele mai importante pe care ar trebui sa mearga o societate, inclusiv cea politica, ne dam seama ca atentia acordata culturii, fie muzica, literatura sau arte vizuale ar trebui sa fie mult mai mare. In Franta perioadei iluministe, cei mai de seama intelectuali erau si cei care faceau legile. Ciclul expus la Bucuresti nu este altceva decat o invitatie la autoanaliza. Acceptarea invitatiei de catre oamenii politici a insemnat un gest de curaj, macar pentru faptul ca intrau in alt teritoriu.
M.A.: Dupa ce ati plecat din Romania, ati devenit, prin toata activitatea dumneavoastra, un artist international. Care este statutul unui artist in Romania, in Europa, in America, asa cum l-ati perceput, desigur?
Markos Andras: Diferentele de statut nu sunt chiar foarte mari. Ele provin din contextul asteptarii. In lumea artistica, fiecare incearca sa se impuna in mai multe feluri. Primordiala este mentalitatea artistului. Exista unii creatori care traiesc dimensiunea tragica a existentei, mai accentuata poate in Austria, cu mentalitatea freudiana de la Viena, legata de moartea unui imperiu mare, care, de altfel, moare si acum. Indiferent de Neue Secession sau de stralucirea Filarmonicii, se simte atmosfera tragica, „de adio“. Apare apoi, in Austria, influenta artei germane, cu figuralismul nou, influenta de la Baselitz cu agresivitatea care isi are radacinile in expresionismul interbelic. In America, arta contemporana, scoala din New York s-a nascut din emigratia provocata de nazism. Sunt acolo niste recapitulari ale anumitor cataclisme istorice. Diferenta intre statutul artistilor din Est, exceptand Polonia, si ale celorlalti provin din absenta trairii unor fenomene. Si atunci, haina nu este a ta. Haina ta inseamna gasirea unei solutii de a perfecta un sentiment, o traire a societatii din care provii. In Est, mecanismul de traire si de reprezentare intampina un obstacol. Multi artisti pornesc de la o moda. Rezultatul este unul pe care eu nu il inteleg, pentru ca nu are nimic de a face cu contextul social. Altii, cei din generatia mea, au ramas la trairea simpla, fara parfumuri si fara jocuri. Arta artistilor de aici era o revolta fata de cerintele ideologice. Arta multora dintre ei a ramas actuala. Nu poti spune ca Nichita Stanescu, de exemplu, este depasit. Exista insa multe lucruri preluate, multe lucrari fara traire, fara context. Se poate observa si o gandire superficiala. Lipseste un lant: de unde iau, ce ma preocupa si unde ajung. Literatura – fie Gogol sau Cehov –, muzica, sa ne gandim la „Dupa-amiaza unui faun“, de exemplu, arta in general au aceasta nota de tristete, de departare. Este sursa sentimentului de irepetabilitate a timpului. Peste tot in lume, cultura este interactiva. Se detaseaza din aceasta caracteristica o nesiguranta. Se uita interesele profunde care ar trebui sa fie urmarite. Este un fel de circ fara sfarsit. Este valabil pentru cultura, este valabil pentru politica. Activitatile sunt ocazionale, in afara unei strategii a puterii, a sensului constructiv. Noroc ca economia nu urmeaza acelasi drum. Altfel, viata merge asa inainte si uneori ma mira ca trenul pleaca din Bucuresti si ajunge la ora doua si cinci minute la Gheorgheni.
Istoria artei nestiute
M.A.: Peregrinarea prin lume v-a influentat creatia?
Markos Andras: Da. A fost la inceput socul. Mi-am dat seama ca artistul, in acceptiunea occidentala, nu este un Mesia. Aici se crease ideea ca artistul are o soarta tragica – vorbesc mereu de tragism –, ca este un fel de erou. In Occident, viata se traia altfel: vacanta, masina, hainele sunt importante, iar arta este oarecum un decor necesar. Consumul de cultura, pentru marele public, este dictat de moda. „Nu stiu daca este chiar necesar, dar daca au altii, de ce sa nu am si eu.“ Se creeaza insa, astfel, situatii benefice. Sunt mari finantatori care creeaza o miscare artistica, o modalitate de viata in care esteticul devine intrinsec. Privitorul, posesorul isi pun intrebari vrand-nevrand: „Imi place?“, „Nu-mi place?“, „De ce copacul nu este copac?“, „Ma deranjeaza sau nu?“, „Este frumos?“, „Este necesar?“, „Este ca un fotoliu?“. Asa incepe contactul si „contractul“ cu opera de arta. Consumatorul de arta incepe treptat sa renunte la idei preconcepute, prefabricate si sa-si puna intebari asupra tuturor elementelor cu care se confrunta societatea. Nu ne referim acum la colectionarii prin traditie, care au un bagaj cultural. Marile banci din Occident au devenit acum adevarati Mecena si promoveaza arta contemporana. Arta care produce valori fizice este sprijinita de sistemul particular si mai putin de stat.
M.A.: Unde sunteti acasa?
Markos Andras: M-am simtit acasa peste tot. Am trait o vreme in America. Daca merg la Detroit, ma simt acasa. Atmosfera victoriana a Canadei mi-e la fel de familiara. La Montreal am stat o iarna intreaga la National Parc, unde am facut un ciclu de documente ale vietii sexuale germane, care a fost cumparat de un galerist-colectionar care i-a schimbat titlul in „Istoria artei nestiute“. Fiecare loc e altfel, cu lucrurile lui simple sau complicate.
M.A.: Aveti vreun hobby?
Markos Andras: Lectura si scrisul.