„Tarnation“ plus ceva din „Elephant“, plus multa melancolie, plus multe prostii
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura dansului »
Autor: Adriana Gheorghe
Dincolo de faptul ca exista si ca incurajeaza descentralizarea, minifestivalul de la Bacau a propus spectacole interesante. Si ma refer, aici, la piesa (lucrare de licenta) a Madalinei Dan, „Dedublarea“, cu care s-a deschis festivalul. Un spectacol inteligent, cu ironie soft si umor fin si care trimite spectatorul acasa coplesit de o surprinzatoare buna dispozitie.
Oare cat inseamna doua din zece? S-a incheiat festivalul „eXplore“ Dance organizat de ArtLink si din aproximativ zece spectacole, doua au fost foarte bune si alte vreo doua-trei-patru foarte slabe. O fi bine, o fi rau? Nu pot decat sa ma bucur ca i-am descoperit pe americanul Miguel Gutierrez (cu solo-ul „Retrospective Exhibitionist“) si pe croatul Matija Ferlin (cu piesa, tot solo, „Sad Sam“), pe de alta parte ei au fost precedati-urmati de cate o piesa impresionant de slaba (o pantomima grotesca, estoniana, care n-are nici o treaba cu dansul contemporan si doua solo-uri dubioase si kitsch-oase semnate de Osman Kassen Khelili, dintre care cel cu fata si capul de vaca chiar periculos – daca nu reuseai sa rezisti oricarei tentative de a intelege despre ce e vorba, riscai sa ti se faca de-a dreptul rau fizic). N-ar strica (mult) mai multa grija in selectarea spectacolelor. Cat despre tema (identitatea), e ok ca festivalul a tinut mortis sa fie tematic, iar identitatea putea fi la fel de bine si cea a produselor artistice (desi nimeni nu a fost atat de generos in interpretarea temei, nici macar la masa rotunda).
Aceeasi estetica, dar calitati diferite
Revenind la Gutierrez si Ferlin, pe cat de exploziv si zgomotos e cel dintai, pe atat de soft si de straniu e celalalt. Ce reuseste Gutierrez urland sau dezbracandu-se (care Gutierrez seamana cu Jonathan Caouette, iar piesa aminteste la un momet dat de filmul „Tarnation“) reuseste Matija stand nemiscat, cu mainile in buzunar, cantand peste vocea lui Dionne Warwick, cu acea expresie, din alta lume pentru noi, oamenii, a adolescentului din „Elephant“, sau miscandu-se, la fel de bizar, intr-o scena de tip „Fight Club“ in care aerul dimprejur se aduna tot si-l pocneste si-l face sa zboare de colo-colo. Cei doi folosesc relativ aceeasi estetica – fara fraze de miscare, creand contexte care sa le permita anumite actiuni pe scena (puternic inspirate de actionismul „pe bune“, netradus scenic, din America anilor '60 in cazul lui Gutierrez), folosesc proiectii, isi folosesc vocea -, si trateaza pana la un punct aceeasi tema (implicatiile expunerii pe scena si punerea in discutie a conventiilor teatrale), dar ii dau calitati diferite. Gutierrez ataca tema „vulnerabilitatii expunerii artistului“ insistand, pe de o parte, ca el e Miguel Gutierrez si astfel permitand spectatorului sa se detaseze in fata unei sinceritati atat de jucate, pe de alta parte apeleaza la actiuni asa de radicale ca acelasi spectator devine in egala masura expus si descoperit, iar show-ul e o lupta „care pe care“. Ferlin, insa, se ascunde in spatele personajului Sam, pe care il alimenteaza cu stiinta de a da impresia de verosimilitate a lui Matija (Tti propune o poveste care stii ca nu e despre Matija, dar o urmaresti fascinat de prezenta lui Matija) si e insinuant, contaminaza, creeaza dependenta, amortind conventia teatrala si treptat nu mai e vorba decat despre „toxicomani“ inhaland pe Matija.
Desi apeleaza la acest tip de estetica, la zi in dansul contemporan, bazata pe actiuni si contexte (in incercarea de a-l pastra pe spectator „aici“ si „acum“ si de a-l feri de interpretari aka referiri la altceva decat prezenta si prezentul), gesturile celor doi performeri nu se feresc de sens. Lucreaza cu el, Matija chiar intr-o maniera cat se poate de explicita: foloseste actiuni pregnante care aluneca spre metaforic, isi insoteste prezenta pe scena de proiectii cu text poetic scris, la final danseaza (iar daca poezia e o maniera concentrata de expresie, dansul lui devine un concentrat din propria piesa, un „embodiment“ de poezie). Matija mai lucreaza si cu altceva. Totul la el, actiune, prezenta nemiscata, scenografie, text, e dublat/a de melancolie, pervertind total, prin calitatea ei transportatoare, orice eventuala „puritate“ a unei experinte (in corpul dansatorului si al spectatorului) aici si acum.
Tipe hot pentru o piesa care te lasa rece
Cam asta a zis Gutierrez despre penultima piesa din festival, un spectacol caldicel spre rece din „eXplore“ si care a putut fi vazut si in saptamana imediat urmatoare la Bacau. „Dreams.land“ (coregrafia: Cosmin Manolescu, danseaza: Camille Mutel si Litsa Kiousi) a adus spectatorul intr-o interesanta stare de disponibilitate (cu precadere senzoriala) pe care, din pacate, n-a satisfacut-o nici pe departe. Surprizele (de tipul solo-ului spectaculos al Camille-ei Mutel) si care ar fi trebuit sa abunde (intr-un vis, right?) sunt firave, iar structura piesei e de-a dreptul neclara: pe de o parte un spatiu al intimizarii (cu indicii de stranietate si feerie), pe de alta parte miscari teatrale (stridente foc prin alaturare cu jucarea verosimilitatii & cersitul de afectiune), artificii dramatice aproape ieftine (cutit? come on...), continut verbal plictisitor.
Suna ca o gluma, dar nu e. La o zi dupa „eXplore dance“, a inceput un minifestival de dans la Centrul „George Apostu“ (Bacau), organizat Tmpreuna cu CNDB si Pro Helvetia.
Dincolo de faptul ca exista si ca incurajeaza descentralizarea, minifestivalul de la Bacau a propus spectacole interesante. Si ma refer, aici, la piesa (lucrare de licenta) a Madalinei Dan, „Dedublarea“, cu care s-a deschis festivalul. Un spectacol inteligent, cu ironie soft si umor fin si care trimite spectatorul acasa coplesit de o surprinzatoare buna dispozitie. Danseaza: Paul Dunca, Carmen Cotofana/Iulia Waiss, Florin Flueras. Apoi cele doua spectacole din proiectul „Dance.Entre.Deux“(Romania-Luxemburg) si care au avut premiera la festivalul international de dans de la Sibiu, din vara, fiind apoi reluate in deschiderea stagiunii CNDB si doar unul dintre ele („dreams.land“) in cadrul „eXplore“. Celalalt se cheama: „Broken Car“ (coregrafie: Bernard Baumgarten, danseaza: Mihaela Dancs si Adrian Stoian).
Cool & cute
Am vazut „Broken Car“ la repetitii, si fragmentat si spectacolul „snur“ si trebuie sa marturisesc ca piesa prezentata integral m-a dezamagit. E mai demonstrativa (mai „don't do drugs“), mai conventionala si mai diluata decat ma asteptam. Si sa va spun la ce ma asteptam (asta dupa primele zeci de minute de urmarit pe bucatele ce se petrecea pe scena) ca nu care cumva sa va imaginati ca ar fi vorba despre Arta, cu „A“ (mare) ori despre dans contemporan „adica conceptual“, dificil de ingurgitat etc. Nu. Ma asteptam la un road-movie dansant, la o poveste plina de adrenalina despre doi tineri frumosi, nebuni, patetici, adorabili, o poveste superficiala despre suprafata fragila a lucrurilor, dar livrata intr-un ritm ametitor, regasit si in limbajul coregrafic, eventual. Ceea ce nu prea se intampla. Dar nu e nici rateu total. E mai degraba „cool & cute“, cum zicea cineva. Artificiile adaugate (jucarii & accesorii de tip: fumat mare parte pe scena in timpul unui spectacol de dans, guns & cars, filmuletul la propriu cu cei doi protagonisti care ruleaza simultan si peste corpurile lor, cei doi performeri delectabili) functioneaza pana la un punct cand tocmai filmul fura din dinamismul performarii, iar frazele de miscare devin stridente si „din alt film“ in combinatie cu gesturile si actiunile realiste s.a.m.d.