Poetul
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura literara » Dictionar caragiale
Autor: Gelu Negrea
Considerat de Florin Manolescu „textul cel mai spectaculos si mai ambiguu totodata“ dintr-o suita tematica (nu foarte ampla, dar recurenta spre finele carierei literare a autorului) consacrata problematicii „meseriei de scriitor si a succesului in timpul vietii“, schita „Partea poetului“ mai curand intriga decat ofera vreun raspuns – explicit sau implicit – delicatei chestiuni a raporturilor artistului cu, in egala masura, societatea si transcendentul. Bucata – care, intre noi fie vorba, nu se numara deloc printre izbanzile majore ale creatiei lui Caragiale – dispune, intr-adevar, de un ridicat coeficient de ambiguitate, dar n-are intr-insa nimic spectaculos. Nici ea, nici protagonistul sau, Poetul. Acesta descinde, la inceputurile lumii, inaintea Domnului cu intarziere, dupa ce toate bunurile mundane intrasera deja, conform principiului sacru distributio in integrum, in posesia pamantenilor mai harnici si mai punctuali. Nemaiavand nimic disponibil la indemana (oferta transferului pretimpuriu in ceruri nu-l entuziasmeaza, se pare, peste masura pe Poet), Cel de Sus recurge la o solutie tranzitorie, sugerandu-i visatorului o plimbare – (exploratorie? de agrement? – nu se stie...) – pe meleagurile cele de jos – pe pamant, adica. Idee complet nefericita: toate incercarile Poetului de a socializa intr-un fel sau altul cu semenii lui se soldeaza cu repetabile esecuri – unele mai generatoare de mahnire si mai contondente ca altele. Ignorat de unii, neinteles de altii, tratat cu vorbe proaste, halbe de bere in crestet, urecheli grosolane, suave expedieri de-a berbeleacul pe scari si aluzii neprotocolare la sanatatea mintala (acestea din urma formulate chiar de cel care reprezinta talpa tarii, cum ar veni, neaosul muncitor cu coasa), neadaptatul se intoarce, dupa fiecare tentativa nereusita, la sediul instantei divine. Din pacate, Creatorul, prins pana peste cap cu dumnezeiestile-i treburi, delega birocratic competenta rezolvarii doleantelor Poetului catre loctiitorul Sau, Sfantul Petre. Initial, acesta ii prescrie terapeutic cate-o noua runda de plimbari printre oameni, dar cand realizeaza ca turismul nu da rezultate, iar solicitantul nu vrea nici slujba, nici bani, nici macar decoratie, ii propune Domnului solutia optima, recte, sa i se doneze nefericitului „o cutie cu penite, un clondir cu cerneala si trei topuri mari de hartie“. Prolific din cale-afara, dupa toate aparentele, Poetul revine la intervale mici de timp, cerand reinoirea stocului de consumabile epuizat rapid pana cand, excedat, Cel de Sus se simte obligat sa-i recomande un plus de grija in gestionarea resurselor materiale, dat fiind faptul ca economia Raiului se confrunta cu rigorile unui buget de austeritate: „- Ia asculta, ma baiete, nu mai strica atata, fa si tu nitica iconomie... vezi ce scumpa e acuma hartia!“. Schita se incheie cu un scurt dialog intre Dumnezeu si Sfantul Petre in care primul isi exprima frust impresia ca risipitorul e „baiat bun, dar cam... gagauta“, iar al doilea ii replica sibilinic: „ – De! Doamne (...), fiecare cu partea lui!“
Putem intrevedea in aceasta istorie o parabola a inadaptarii funciare a artistului la realitatea sociala pedestra ce-l rejecteaza platonician-sistematic din cetate, dar si la ordinea divina cu care nu se arata compatibil? Sau avem de-a face cu o simpla ironie a scriitorului I.L. Caragiale la adresa insatiabilitatii grafomane a unor colegi de breasla, contemporani ai sai, intrupati in personajul usor burlesc si anonim cu schepsis, Poetul? Lectura ramane deschisa – cu variabile temeiuri, fireste – ambelor interpretari (opera aperta, nu?), dar, personal, sunt inclinat sa acord mai mult credit celei secunde. Si asta in primul rand din cauza inconsistentei literare a protagonistului, neconvingator (ca sa nu spun inexistent) in exercitiul creator, singurul in masura sa-l valideze in ipostaza de artist. In text nu se spune nimic, de pilda, despre roadele excesivului consum de hartie cu care Poetul il exaspereaza pe Domnul, iar din luarile sale de contact cu oamenii nu transpare niciodata intentia de a-i cunoaste, de a le patrunde misterul existential si de a le intelege problemele reale. El se comporta mai curand ca un moralist frisonat de patima judecatilor apriorice sau ca un autor de chestionare sociologice care formuleaza mereu intrebari inadecvate ori ridicole. Pan-marginalizarea sa (biblica: precum in cer asa si pe pamant...), nu justifica, in conditiile unei armaturi textuale fragile, escalade interpretative dificil de sustinut cu argumente rezonabile.