Povesti cu mai multe niveluri de intelegere
articol aparut in Cultura, nr. 97 din 2007-11-08» cultura cinema » dosar
Autor: Pawel Pawlikowski in dialog cu Andrei Rus
Nascut la Varsovia, Pawilkowski a emigrat la 14 ani in Germania, apoi a locuit in Italia si in Marea Britanie. A studiat filosofia la Universitatea din Londra si la Oxford. In anii '80 si '90 a devenit cunoscut pentru documentarele sale ironico-poetice, si la sfarsitul anilor '90 a regizat primul sau lung-metraj de fictiune. Pawel Pawlikowski a facut parte din juriul Astra Film Fest 2007 si doua dintre filmele sale, „From Moscow to Pietushki“ si „Serbian Epics“, au fost prezentate intr-o sectiune speciala BBC.
Andrei Rus: De ce ati trecut de la documentar la filmul de fictiune?
Pawel Pawlikowski: Nigel Williams, un bun prieten de-al meu, era sef de programe la BBC in anii '80-'90. Daca ii placea un subiect pe care il propuneai, Tti dadea banii si aveai unda verde sa incepi cercetarea. Dupa 1995, BBC s-a birocratizat, adica toate deciziile privind producerea unui documentar erau luate in spatele usilor inchise de o mana de oameni din conducerea postului. Asta inseamna ca toata libertatea pe care o aveai inainte s-a spulberat. Fiind un cowboy rebel la vremea aceea, nu mi-au convenit schimbarile, asa ca am preferat sa iau o pauza si sa ma gandesc la ce Tmi doresc sa fac in viitor. In al doilea rand, eu am fost inca de la inceput fascinat de cultura est-europeana (eu fiind polonez), asa ca toate comenzile de dupa 95 ale BBC-ului, legate de aspecte ale societatii britanice, nu ma interesau. Marea Britanie nu era la fel de interesanta precum tarile est-europene, care nu erau inca bine definite, nu devenisera constiente de propriile valori sau reguli. Fiindca totul era confuz aici, nu era nevoie sau nu aveai cum sa urmaresti un filon istoric pentru a realiza un documentar despre acele locuri. In plus, personajele din aceste colturi ale lumii sunt foarte complexe, la fel si povestile; au mai multe niveluri de intelegere. De fapt, intotdeauna am incercat sa regizez filme despre situatii cu mai multe straturi de intelegere.
A. R.: Sa inteleg ca astazi realizarea unui film de fictiune confera mai multa libertate unui cineast decat realizarea unui documentar?
P. P.: As fi nedrept sa afirm asta. Vreau sa spun ca optiunea mea a avut resorturi mai complexe. Cum spuneam adineauri, teritoriile care Tmi placeau (Polonia, Rusia, Balcanii) au devenit constiente de propriul loc in contextul geopolitic al lumii. Multe mistere au fost elucidate, mecanismele au devenit evidente, asa ca nu mai ramasesera aspecte care sa ma incite cu adevarat. Sigur, inca pot fi realizate documentare bune despre aceste locuri, dar pentru mine nu mai prezinta interes cinematografic. Eu nu sunt neaparat un documentarist si nu am fost niciodata. As fi putut sa fac filme despre India, Japonia sau despre alte tari exotice pentru mine, dar nu ma atragea perspectiva aceasta fiindca nu cunosteam cultura, limba de acolo, asa ca punctul meu de vedere ar fi fost al unui turist care aterizeaza intamplator intr-un loc necunoscut si e uimit de tot ce il inconjoara. Prefer sa urmaresc filme realizate de alti cineasti care sunt familiarizati cu aceste zone si care stiu ce vor sa spuna cu propriile realizari. Sau mai puteam sa merg in Irak si sa fac zeci de documentare despre situatia de acolo, dar, din nou, prefer sa urmaresc stirile pentru a ma informa si nu sunt deloc atras de ideea de a sonda o lume pe care oricum o investigheaza tot mapamondul. Am preferat in consecinta sa-mi regandesc cariera si sa sondez in propria persoana. De aceea, filmele de fictiune pe care le-am realizat ulterior vorbesc despre lucruri foarte personale: copilarie, exil, relatia mama-fiu, aspecte care nu au nici o legatura cu istoria sau politica. Am fost nevoit sa intru adanc in mine, sa Tmi recunosc propriile traume sau drame peste care nu am reusit sa trec vreodata cu adevarat pentru a le putea folosi in filmele mele. „Last Resort“ e un bun exemplu in acest sens. Chiar si „My Summer of Love“ e personal, desi poate parea greu de inteles. Si aici se regaseste o obsesie a mea: fascinatia pentru o alta persoana, misterul din spatele aparentei.
A. R.: Revenind la cele doua documentare prezentate la Astra: cum ati ajuns sa realizati „From Moscow to Petushki“ (titlul unei carti scrise de Benedict Yerofeiev)?
P. P.: Aveam o mare obsesie pentru roman. A fost tradus in poloneza in anii '60, dar abia in anii '70 a intrat in constiinta populara. Era una dintre cartile preferate ale tatalui meu, asa ca se poate spune ca am copilarit cu ea. Circulau legende despre Yerofeiev. Oamenii spuneau ca nu ar exista in realitate, ca e de fapt un pseudonim al unui alt scriitor rus celebru. Intr-un fel, toata aceasta situatie era justificata, fiindca Yerofeiev era un om fara carte de identitate, fara adresa. La un moment dat, un coleg de la BBC mi-a propus sa realizez un documentar pe o tema culturala, asa ca m-am gandit sa-l caut pe Benedict si sa fac un film despre el. A fost foarte greu sa-l gasesc. Nimeni nu stia unde traieste sau daca mai traieste. In 2007, un realizator ar face probabil un film despre cautarea acestui personaj, dar atunci cand am realizat eu „From Moscow to Petushki“ nu era moda aceasta, asa ca am preferat sa ma axez pe reconstituirea atmosferei cartii. Am avut mari probleme, pentru ca l-am gasit pe Yerofeiev intr-o stare foarte proasta si nu prea faceau sens informatiile pe care mi le dadea. Am fost nevoit sa caut alte solutii pentru a termina documentarul, asa ca am apelat la o constructie asemanatoare cu a romanului si am incercat sa surprind atmosfera lui surprinzand chipuri de oameni, strazi. A fost o adevarata provocare sa redau acea combinatie de umor si de tragedie pe care le inspira cartea.
A. R.: Multe cadre cu Yerofeiev se incheie cu sotia lui. Ma intrebam de ce ati simtit nevoia sa faceti asta? Oricum, ea nu parea foarte ok. Parea obosita, sfarsita oarecum.
P. P.: Dupa ce a murit el, am revazut-o pe Galia (asa o cheama) in Anglia. Ei i-a fost greu sa traiasca alaturi de Benedict, care era extrem de dificil si de complex. Oricum, se pare ca l-a iubit enorm, avand in vedere ca la putin timp dupa moartea lui s-a sinucis, aruncandu-se din balconul care apare in film, cel in care prezinta manuscrisele lui Yerofeiev. Dupa cum se poate observa, tot ce atingea acesta implica o anumita doza de tragedie. Cred ca era un personaj mai presus de cuvinte, poate mai presus de aceasta lume.
A. R.: Pentru „Serbian Epics“, cum ati obtinut permisiunea de a-l urmari pe Radovan Karadzic pas cu pas? Mai ales secventa intalnirii Consiliului de Razboi mi s-a parut aproape incredibila.
P. P.: L-am contactat pe Koljevic, membru al presedintiei sarbe, care era lector la o universitate din Anglia. Stiam ca el era mana dreapta a lui Radovan Karadzic si astfel am reusit sa ajung la acesta. Karadzic avea incredere in mine fiindca nu eram jurnalist. Spera ca va putea sa ma foloseasca in propriile scopuri, prezentandu-mi realitatea cum voia el sa o percep. Dar l-am lasat sa creada ce vrea si am cautat singur adevarul. Despre sedinta de razboi, Tmi aduc aminte ca l-am intrebat daca il deranjeaza sa particip si eu.
A. R.: Si nu l-a deranjat?
P. P.: Nu. In timpul intalnirii, s-au discutat o multime de probleme neinteresante, asa ca am intervenit la un moment dat si l-am intrebat ce teritorii ar vrea sa ocupe cu armatele lui. Astfel s-a nascut scena din film. In secventa respectiva, Ratko Mladic este de fapt personajul principal, pe el l-am urmarit cu precadere cu camera de filmat. El era comandantul armatei. De fiecare data cand Karadzic propunea ceva, Mladic ii raspundea: „Nu se poate“. Si tot asa la infinit. Nu era de acord cu nici o propunere de-a lui Karadjic.
A. R.: Ce parere aveti despre Astra Film Fest si despre filmele din competitie?
P. P.: Mi s-a parut foarte bine organizat, iar filmele sunt in general de calitate. Mi-au atras in special atentia filmele din sectiunea studenteasca. Cred ca multi dintre cei care au realizat filmele acestei sectiuni promit sa devina regizori interesanti.