Nu trageti in piarist
articol aparut in Cultura, nr. 38 din 2006-09-07» cultura literara »
Autor: Andrei Terian
Ceea ce frapeaza la debutul in volum al lui C. Rogozanu („Agresiuni, digresiuni“) este maniera in care circumstantele biografice determina opiniile tanarului autor. Mai exact, in evolutia cronicarului se disting cu usurinta doua faze: una, corespunzatoare colaborarii la „Romania literara“, in care, fara a contesta establishment-ul ca atare, C. Rogozanu se multumeste sa agite de pe margine pampoanele „sincronismului“ ideologic; cealalta, consecutiva „divortului“ de publicatia citata, cand autorul „Agresiunilor…“ se lanseaza intr-o cruciada impotriva sistemului cultural, construindu-si cu migala o imagine romantioasa de intelectual pur si dur.
...„agresiunile“ programate ale tanarului cronicar nu constituie o reactie fata de „tirania“ sistemului, ci o tehnica zgomotoasa de autopromovare. Departe de a fi un decanonizator, C. Rogozanu e un impresar abil, care arunca periodic fumigene cu alura unui guerillero care lanseaza cocteiluri Molotov.
Rogozanu decanonizator?Asemenea schimbare de macaz il pune pe tanarul critic in fata unor contradictii semnificative, de care acesta nu pare sa fie intotdeauna constient. De pilda, pozitia sa fata de establishment-ul cultural este si ramane ambigua. intr-un fel, chiar autorul da semne ca ar intui aporia, admitand ca textele sale „denota un dispret cumva paradoxal fata de o lume culturala deocamdata decazuta si derutata“. Spun „paradoxal“ pentru ca imi asum, de fapt, conditia umila de aspirant la aceasta lume, asa cum sper ca va fi ea intr-o zi.“ Paradoxul este insa altul: C. Rogozanu nu este un „aspirant“ umil la recunoasterea literara, ci un agent cultural ca toti ceilalti. Ba chiar unul privilegiat, s-ar zice, avand in vedere ca, in perioada colaborarii sale la „Romania literara“, el a fost poate cel mai popular cronicar literar al vremii, surclas andu-i ca rating pe mai varstnicii Daniel Cristea-Enache si Paul Cernat tocmai datorita pozitiei centrale pe care a ocupat-o in cadrul establishment-ului. Si, in fond, tot in „sistem“ a ramas si dupa despartirea de revista lui Nicolae Manolescu; de atunci, tanarul critic a scris la doua hebdomadare importante: „Observator cultural“ si „Suplimentul de cultura“. Iata de ce imi vine greu sa-mi explic (altfel decat in termeni strict manageriali) lamentatiile si acuzele autorului la adresa establishment-ului: daca sistemul omnipotent manifesta cu adevarat „o maxima agresivitate“ fata de un tanar si, mai ales, daca „e gata sa-l zdrobeasca si pentru critica abia soptita“, cum se face ca, de mai bine de un cincinal, C. Rogozanu e o prezenta constanta in paginile revistelor noastre literare? Ma tem ca raspunsul la aceasta intrebare e lipsit de echivoc: „agresiunile“ programate ale tanarului cronicar nu constituie o reactie fata de „tirania“ sistemului, ci o tehnica zgomotoasa de autopromovare. Departe de a fi un decanonizator, C. Rogozanu e un impresar abil, care arunca periodic fumigene cu alura unui guerillero care lanseaza cocteiluri Molotov.
Atitudine fara altitudine
insa cea mai importanta contradictie priveste tipul de discurs pe care C. Rogozanu pretinde sa-l aduca in critica noastra. „Agresiuni, digresiuni“ se construieste in jurul unei afirmatii categorice: „cred cu tarie in misiunea recenzentului si a criticului de a-si construi, mai mult decat un sistem sau cine stie ce ierarhii personale, o atitudine“. Bine, dar exista cineva care sa fi contestat vreodata utilitatea „atitudinii“ in critica? Si-apoi, nu presupune „sistemul“ o „atitudine“ si invers? Nu cred sa fie posibila una fara alta. Chiar si C. Rogozanu, bunaoara, care-si revendica pentru sine exclusiv „atitudinea“, are, in fapt, un sistem – pe cat de rudimentar, pe atat de dogmatic. „Romanismul“, „metaforismul“, „traditionalismul“, „analiza de text“, „academismul“ si „atitudinea“ sunt instrumentele (putine, sarace si inflexibile) pe care tanarul cronicar le foloseste in evaluarea cartilor survolate. De pilda, la Andrei Plesu, Dan C. Mihailescu, Sorin Alexandrescu e contestata preocuparea excesiva pentru „romanism“; pentru metaforism sunt taxati Gh. Grigurcu, N. Breban, Al. Cistelecan, E. Negrici si… poemul in proza („o pacoste abatuta asupra literaturii romane“); pentru „analiza de text“ – Adrian Otoiu, acelasi Al. Cistelecan, Paul Cernat & Co. Si totusi, grav e nu atat ca aceste instrumente sunt reduse, ci ca ele au, in viziunea lui C. Rogozanu, o valoare (buna sau rea) in sine. Cine vorbeste despre „romanism“ se compromite automat, indiferent cum o face. Tot astfel, cine are „atitudine“ rupe gura targului. Din acest punct de vedere, e haioasa cronica la cartea lui Dan Taranu; desi cuprinde un simplu rezumat al volumului, recenzia poarta un titlu pompos: „E vorba despre atitudine“. Atata doar ca „atitudinea“ nu apare in carte, ci la lansare. Adica atunci cand Dan Taranu „ataca niste critici care nu-i receptau bine cartile“. Mda, e clar…
Aceasta preocupare excesiva aratata desuurilor textului e o trasatura definitorie pentru cronicile lui C. Rogozanu. Pentru el, cartile sunt simplu pretext de „digresiuni“ si nu obiectul unei „agresiuni“ veritabile. Astfel incat, mai degraba decat un eugenionescian – cum se considera –, C. Rogozanu e un camilpetrescian. Cu alte cuvinte, el scrie dupa o reteta cunoscuta: „Fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie.“ Ma rog, in privinta caligrafiei nu ma pot pronunta, dar ceilalti factori nu se prea vad in cronicile stranse in carte. E drept, repudierea marcilor stilistice prea personalizate e un program declarat; insa absenta unei organizari minimale e o carenta serioasa. De altfel, ea se traduce printr-o proprietate sintactica: mare parte din paragrafele lui C. Rogozanu debuteaza candid cu formula „Unul/una dintre…“ sau cu sintagme echivalente („Un prim pasaj memorabil…“, „Un efect retoric periculos…“ sau „Un foarte bun eseu…“), ce atesta o prelevare arbitrara a unui element dintr-o multime nedeterminata. In fond, acesta e motivul pentru care cronicile tanarului autor seamana cu niste pamflete: intr-un pamflet, un element (o infirmitate, un viciu etc.) se dilata si ajunge sa acapareze persoana portretizata; tot astfel, o anume particularitate domina aici, prin hipertrofiere, imaginea de ansamblu a cartii. Desi, la urma urmei, nici aceste spicuiri nu sunt de lepadat; ele sunt, in orice caz, preferabile situatiilor in care C. Rogozanu nici macar nu comenteaza cartea. De pilda, scriind despre „Usa interzisa“ a lui Gabriel Liiceanu, tanarul critic produce vreo 5 pagini despre inertia receptarii la noi, despre Sabin Balasa, despre raporturile literatura/filozofie, discipol/maestru si autor/editor; spre final, isi aminteste vag si de carte, pe care o expediaza intr-o jumatate de pagina printr-o justificare ciudata: „Despre carte nu sunt multe lucruri de spus.“ N-or fi, nu zic, dar atunci de ce se mai ascunde C. Rogozanu la adapostul cronicii literare? Oricum, procedeul e pe deplin caracteristic textelor din „Agresiuni, digresiuni“: ele au „atitudine“, dar nu au altitudine; deformate pana la caricatura, cartile comentate devin simple paratraznete care capteaza descarcarile umorale ale cronicarului.
Kids, don't try this…
Si totusi, atunci cand C. Rogozanu se multumeste cu divagatii in jurul cartilor, e inca bine: textele lui au macar o nota relativ interesanta. Jalea vine atunci cand tanarul critic vrea intr-adevar sa comenteze cartile. Ca dovada, o sa incerc o „analiza pe text“ pe una din cronicile care au facut, la vremea lor, destula valva – aceea despre volumul „Celalalt Pillat“ de Al. Cistelecan. Ce-l supara pe comentator la aceasta carte? Trei lucruri: tonul academic, retardarea teoretico-bibliografica si „analiza de text“. Primul dintre acestea e, de fapt, cel mai enervant: pe C. Rogozanu il „apuca furiile“ vazand „astfel de carti ilizibile, aparent academice“. Acuma, daca impetuosul recenzent ar fi trecut de primele patru fraze din prefata (pe care le citeaza cu satisfactie in cronica), si-ar fi dat seama ca volumul lui Al. Cistelecan a fost, la origine, o teza de doctorat despre imaginarul acvatic la Pillat, deci un discurs in care „academismul“ era oarecum inevitabil. Si, in plus, cine a citit macar o pagina din Al. Cistelecan stie cam ce-i poate pielea – stilistic vorbind – criticului de la „Vatra“. Era suficient ca C. Rogozanu sa treaca de prima pagina a textului si sa parcurga pasaje precum: „Cu lectura noastra din Pillat s-a intamplat ceea ce se intampla adesea pe strada cand vezi, din spate, o femeie frumoasa: devine irepresibila, nu numai justa, dorinta de a o vedea si din fata. De multe ori aceasta verificare duce la dezamagiri abrupte. Dar sunt si cazuri fericite.“ s.a.m.d., pentru a-si da seama cat de „academica“ e cartea pe care tocmai o rasfoia.
A doua vina a cartii se refera la bibliografie: „Bachelard a murit“ – proclama cronicarul; ramane de vazut cine-i poate lua locul. Deocamdata, nimeni, cat timp C. Rogozanu, cititor asiduu de „Poetics Today“ si „Diacritics“, ne lasa oarecum sur notre soif. Ba, mai mult, atunci cand vrea sa-i dea lui Cistelecan un model de „analiza“, Rogozanu remarca la Pillat o veritabila „androginie livresca“, provenita din amestecul cuvintelor masculine si feminine – adica o banalitate crasa, valabila pentru aproape toate textele din limba romana. La fel de interesant e si motivul pentru care „idolul“ lui Cistelecan a dat ortu' popii: pentru ca Bachelard, filosof al constiintei si exponent al fenomenologiei imaginarului, facea de fapt „critica psihanalitica“ (iata o descoperire epocala, pe care eu unul, daca as fi in locul lui C. Rogozanu, as da fuga-fuguta s-o valorific pe la alde Seuil sau Gallimard pentru o suma frumusica).
in fine, ultimul lucru care-l deranjeaza pe C. Rogozanu este „analiza de text“. Si chiar il supara tare, de vreme ce recenzentul scrie despre „Celalalt Pillat“: „O alta monotonie importanta este repetarea obsesiva a temei eseului: apa, acvaticul.“ Acuma, e drept ca ar fi fost mult mai palpitant ca Al. Cistelecan sa ne anunte ca scrie un studiu despre imaginarul acvatic pillatian si, cand colo, in carte sa fie vorba despre Costi Ionita sau despre Beavis & Butthead. insa asta e o manevra pe care eu personal nu as recomanda-o nimanui; cu atat mai putin unui doctorand. Chiar daca, drept urmare, respectivul si-ar atrage neconditionat anatema lui C. Rogozanu, care scrie cu aceeasi aroganta: „Cartea ideala pentru un astfel de critic ar fi decriptarea nesfarsita a unor texte poetice; nimic nu i-ar sta in cale.“ Nu stiu ce-o fi gandit Al. Cistelecan citind o asemenea fraza dispretuitoare. insa eu as fi considerat-o cel mai frumos compliment care mi s-ar putea aduce vreodata. Sunt critic: citesc si decriptez texte. Asta stiu, asta pot, asta fac. Si – de ce sa ma ascund? – asta mi se pare una din cele mai fascinante ocupatii de pe lume.
C. Rogozanu e un veritabil personaj: el blufeaza, falseaza si fantazeaza pe marginea unor carti pe care le citeste printre pagini, superficial si idiosincratic. Si totusi, aptitudinile sale de manager sunt incontestabile: dintre tinerii nostri piaristi culturali, C. Rogozanu e poate singurul care izbuteste sa vanda unora un produs pe care nu numai ca nu il detine, dar nici macar nu prea stie cum arata.